Dr. Dan Mihai Bârliba
Viaţa satului românesc am cunoscut-o din anii copilăriei când mergeam în vacanţele de vară împreună cu fratele meu la bunicii noştri Isabela şi Gheorghe Bârliba în satul Feredieni de lângă Hârlău din judeţul Iaşi, bunicul după tată fiind parohul localităţii respective. După acei frumoşi ani, am cunoscut satele noastre mai ales din cărţi atât din zona beletristicii, cât şi din cea a ştiinţei, începând cu perioada studiilor universitare la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti şi continuând până la vârsta senectuţii.
Poporul nostru a avut parte, din fericire, de mari condeie în domeniile poeziei şi prozei, ca şi de cercetători de prestigiu care s-au apropiat de lumea miraculoasă a satului. Îmi amintesc cu o plăcere dublată de nostalgie poeziile lui Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, George Coşbuc, Şt.O. Iosif, Octavian Goga, Marin Sorescu; “Amintirile din copilărie” ale lui Ion Creangă; scrierile lui Costache Negruzzi, Nicolae Filimon, Duiliu Zamfirescu, Ioan Slavici, Liviu Rebreanu, Ionel Teodoreanu, Panait Istrati, Ion Agârbiceanu, Zaharia Stancu, Mihail Sadoveanu, Marin Preda, Ion Lăncrănjan, Dinu Săraru, menţionând doar câteva nume reprezentative ale literaturii clasice şi contemporane. Din când în când mai răsfoiesc filele unor studii despre universul rural autohton, printre care cele semnate de: Simion Mehedinţi; Dumitru Drăghicescu; Dimitrie Gusti; Constantin Noica; Traian Herseni; Henri H. Stahl; Petre Ţutea; Mircea Vulcănescu.
Pentru articolul de faţă mi-am propus să evidenţiez o paralelă ideatică între două orizonturi ale creaţiei (filosofie şi poezie) pe marginea aceluiaşi subiect: lumea satului, luând ca referinţă anumite opere ale lui Lucian Blaga.
Mai întâi, mă voi referi la “Discursul de recepţie” al gânditorului şi poetului nostru, rostit la 5 iunie 1937 în Aula Academiei Române (sursa: revista “Sinteza”, 30 iulie 2016), pe care îl caracterizez drept un monument oratoric demn de a fi analizat la orice curs de retorică, aşa cum am procedat şi eu ca profesor asociat la facultăţile unor universităţi din Bucureşti. După un strălucit exordium în care anunţă prestigiosul auditoriu că va vorbi: “despre singura prezenţă încă vie, deşi nemuritoare; nemuritoare, deşi aşa de terestră; despre unanimul nostru înaintaş fără de nume; despre satul românesc”, Lucian Blaga formulează un şirag de aserţiuni filosofice pe care le prezint selectiv: “Satul nu este situat într-o geografie pur materială şi în reţeaua determinantelor mecanice ale spaţiului, ca oraşul; pentru propria sa conştiinţă, satul este situat în centrul lumii şi se prelungeşte în mit. Satul se integrează într-un destin cosmic, într-un mers de viaţă totalitar, dincolo de al cărei orizont nu mai există nimic… Satul românesc, în ciuda sărăciei şi a tuturor neajunsurilor cuibărite în el prin vitrega colaborare a secolelor, se învredniceşte în excepţională măsură de epitetul autenticităţii… Satul ca aşezare de oameni, colectiv cuprins de formele interioare ale unei matrici stilistice, poartă pecetea unei unităţi şi are caracterul unui centru de cristalizare cu raze întinse spre a organiza în jurul său un cosmos. Cosmocentrismul satului nu trebuie înţeles, însă, ca o grotescă trăsătură de megalomanie colectivă, ci ca o particularitate ce derivă dintr-o supremă rodnică naivitate… Satul e atemporal. Conştiinţa surdă, mocnind sub spuza grijilor şi a încercărilor de tot soiul, conştiinţa de a fi o lume pentru sine, a dat satului românesc, în cursul multelor secole foarte mişcate, acea tărie fără pereche de a boicota istoria, dacă nu altfel, cel puţin cu imperturbabila sa indiferenţă… El s-a păstrat feciorelnic neatins în autonomia sărăciei şi a mitologiei sale pentru vremuri când va putea să devină temelie sigură a unei autentice istorii româneşti…”
În al doilea rând, voi cita primele versuri ale poeziei lui Lucian Blaga, “Sufletul satului”: “Copilo, pune-ţi mâinile pe genunchii mei./Eu cred că veşnicia s-a născut la sat./Aici orice gând e mai încet/şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,/ca şi cum nu ţi-ar bate în piept,/ci adânc în pământ undeva.” Citindu-le de câteva ori cu ochii filosofului, am regăsit, îmbrăcate în veşminte poetice, acele adevăruri existenţiale expuse la Academia bucureşteană.
Voi face în continuare câteva referiri la ideile privind tema aflată în atenţie, care sunt expuse în cărţile “Din psihologia poporului român” (1907) de Dumitru Drăghicescu şi “Rostirea filosofică românească” (1970) de Constantin Noica. Dincolo de unele aprecieri referitoare la profilul ţăranului nostru, faţă de care personal am unele rezerve (e.g. “un contemplativ superficial, un estet leneş”; “filosofia sa practică este cea a Destinului şi Norocului”), am reţinut următoarele idei pertinente ale lui D. Drăghicescu: “La ţăranii noştri, sub tradiţionala lor căciulă, se păstrează şi scânteiază un spirit viu, prea bine dotat şi împodobit şi care din când în când se răspândeşte, îmbobocind în doine jalnice, anecdote înţepătoare, ghicitori ingenioase… Vioiciunea mentalităţii, puterea de pătrundere şi uşurinţa concepţiunii, ca şi bogăţia închipuirii sunt însuşiri distinctive la români şi ele au surprins pe toţi străinii care le-au observat.” De asemenea, agreez opiniile lui C. Noica potrivit cărora “satul ţine de sensurile şi valorile spontaneităţii şi este ca atare solidar cu ceea ce intră în extincţiune astăzi: civilizaţia de tip feminin, civilizaţia credinţelor şi eresurilor (prejudecăţilor – n.n.), în mare civilizaţia naturii. De fiecare dată este în joc nu o spontaneitate de improvizaţie, ci una de lente acumulări a nenumărate răspunsuri date, totuşi, în chip direct.”
Cu prilejul deschiderii în mai 1936 a Muzeului Satului din Bucureşti, sociologul Dimitrie Gusti arăta că acesta “este în stare să oglindească mai bine decât orice altceva bogăţia şi varietatea de viaţă ţărănească, ideile de atâtea ori adânci de stil arhitectonic ţărănesc, marea ştiinţă a adaptării la mediu şi a prelucrării mediului, originalitatea în împodobire şi siguranţa instinctivă sau chibzuită a folosirii spaţiului mai larg pentru oameni, vite şi lucruri; arta şi tehnica românească de la brazdă îsi dau mâna.” Am vizitat, împreună cu familia mea sau însoţind anumite delegaţii străine, câteva muzee specializate din ţara noastră: Muzeul Naţional al Satului “Dimitrie Gusti” şi Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti; Muzeul Civilizaţiei Populare Tradiţionale “Astra” din Sibiu; Muzeul Etnografic al Transilvaniei şi Parcul Etnografic “Romulus Vuia” din Cluj-Napoca; Muzeul de Etnografie şi Artă Populară “Maramureş” din Baia Mare; Muzeul Satului Bănăţean din Timişoara, fiecare dintre ele impresionându-mă prin valorile rustice expuse cu un ales simţ al conservării şi prezentării atractive. Fac această apreciere în comparaţie cu unele Muzee Etnografice interesante, dar mai reduse în privinţa suprafeţei alocate sau a diversităţii exponatelor pe care le-am văzut în anumite deplasări oficiale la: Tbilisi; Nairobi; Hanoi; Praga; Sankt-Petersburg; Ankara; Rabat; Erevan; Tozeur (o splendidă oază din Tunisia); Muscat; Jeddah; Plovdiv.
Nu puteam rata şansa de a reda în acest articol câteva cugetări scrise în nota unei inocente ironii şi publicate în cărţile mele apărute în anii 2016 şi 2017, având în vedere că satele româneşti au fost întotdeauna gazde ospitaliere ale zâmbetului şi hazului sănătos: “Din când în când, în jurul fântânii satului, se predau intense lecţii de Retorică.”; “Uliţele satului nu vor învăţa niciodată ce este aceea o taină, chiar dacă ar fi una faină.”; “Halta de la marginea satului se bucură că măcar este salutată din mers.”; “Numai pârâul de lângă moara satului ştie câte griji o macină mereu.”; “Plecând din satul său natal, Caragiale tot peste «haimanale» a dat oriunde s-a aflat.”; “Rustică: oamenii satului cultivă an de an secară; fiii lor – tot an de an – se cară.”; “Într-o seară, la marginea fântânii satului asistam la o aprinsă ceartă; ce artă!”; “Două ţaţe – în loc să stea la caierele lor – au început să se încaiere la fântâna satului.”; “Dintre satele existente cu duiumul, numai unul este Satu Mare.”; “În fiecare vară fâneţele dau de furcă sătenilor.”; “În satele noastre nu este de conceput bal fără ţambal.”
În istoria multimilenară a neamului nostru, satul împreună cu subiectul său esenţial, săteanul vor rămâne ca semne definitorii, viguroase şi nealterate ale identităţii naţionale, învingând Timpul şi timpurile.
