Am recitit recent poemul lui Gheorghe Tomozei (1936-1997), intitulat “Stradivarius”, iar imediat după aceea, mi-am propus să scriu câteva rânduri despre strălucita personalitate a culturii universale. Iată o parte a versurilor sale ce m-au impresionat profund:
“În Cremona plouă./Turle de roşii olane, turle subţiri/jucau pe acoperişurile ude,/ca nişte chiparoşi fumegând,/ferestrele zvâcneau în aer, mute,/numai bătrânul Stradivarius nu putea să doarmă,/în casa lui veche de piatră,/înconjurată de-o grădină fără arbori./Sub boltă pâlpâia o lumânare/şi bătrânul cu buze de lemn/sfâşia întunericul cu mâinile lui de lemn/şi vorbea/cu lacrimi de lemn împietrite în barbă:/«Auziţi? Lemnul urcă în mine,/mi s-a lipit de umeri, de tâmple,/îmi macină carnea, îmi sfâşie vinele./Deschideţi-mi o rană în piept! Sângele meu/nu mai e roşu,/lemnul fuge, se retrage-n mine ca-ntr-o cetate/moartă,/îl auziţi?…/ieri, în faţa bisericii,/doi îndrăgostiţi m-au luat drept arbore/şi şi-au săpat numele pe fruntea mea./Am mângâiat cu palmele mii de viori,/am tăiat toţi arborii din jurul casei şi i-am/sacrificat pe masa mea,/am căutat lemnul cel mai rar:/vai! chiar lemnul unor îngropate sicrie/şi lemnul, plătit cu aur, al unor scufundate corăbii/şi iată, lemnul s-a răzbunat./În auz sună, răsună viorile toate/şi simt, cutremurat de durere,/cum lemnul îmi cotropeşte picioarele./Visez…,/Undeva, pe mare,/trece acum un convoi de corăbii:/douăsprezece corăbii veneţiene, cu pânze albastre/şi alte douăsprezece cu pânze galbene/plutesc, solemne, în jurul unei singure corăbii, cu gât/de lebădă,/în care e o vioară făurită de mâinile/mele de lemn,/mâinile bunului, sărmanului Stradivarius./Corăbiile, şi ele nişte viori, îmi apără vioara,/mii de braţe ar voi s-o răpească./Îndepărtate ţărmuri o aşteaptă. O, lacrimile mele/călătoresc pe ape./Rădăcini de lemn se apropie de inima mea ostenită./Le aud. Curând o vor zdrobi!/Cântecul mi s-a supus, dar eu m-am topit, întreg, în flacăra lui,/pădurile mi s-au supus şi-acum,/de lumea lor, însângerat, m-apropii./Lemnul îmi caută fruntea înnegrită de fum,/plesnesc strunele tuturor viorilor care mor, odată/cu mine,/e sfârşitul!/Ocrotiţi-mi viorile,/viorile!»/Învăţăceii l-au găsit dimineaţă./E un copac fulgerat./«Să facem din el o vioară» au spus.”.
Antonio Stradivari/Stradivarius (1644-1737) a fost un renumit lutier italian care a creat peste o mie de instrumente muzicale cu coarde (viori, viole, violoncele, chitare), 600 dintre ele fiind cunoscute până în zilele noastre. Între acestea se află o vioară numită Messeas la care nimeni nu a cântat niciodată; bijuteria muzicală s-ar afla într-un muzeu nefăcut public, fiind evaluată la circa 30 de milioane de euro. Creaţiile lui Stradivarius au primit diverse denumiri: Medici; Tuscan; Elder; Fleming; Doamna Tennant; Amarilys; Soil etc. Similar picturilor, sculpturilor sau bijuteriilor celebre, viorile Stradivarius au fost şi au rămas o sursă de obţinere a unor sume uriaşe. Instrumentele construite în “perioada de aur” (1700-1725) a vestitului lutier s-au vândut, în ultimii ani, la preţuri de multe milioane de dolari. Un exemplu grăitor: vioara din 1721 “Lady Blunt” (nume datorat faptului că aparţinuse, timp de trei decenii, nepoatei Lordului Byron, Lady Anne Blunt) s-a vândut la Londra cu preţul de 15,9 milioane de dolari. Se estimează că, în ultimele patru decenii, valoarea viorilor lui Stradivarius a crescut de peste 200 de ori: circa 7 milioane de euro per instrument – ceea ce înseamnă de 500 de ori preţul greutăţii acestora în aur!
În jurul creaţiilor miraculoase au existat de-a lungul anilor anumite legende. În diverse enciclopedii am găsit următoarele supoziţii: i) lemnul viorilor lui Stradivarius ar proveni din pădurile situate în Munţii Balcani, Munţii Carpaţi (de undeva, de lângă Mănăstirea Putna) sau din pădurile de arţari, aflate în nordul Croaţiei; ii) sunetele inconfundabile s-ar datora unor combinaţii magice între lemn şi lacurile utilizate; astfel cercetătorii de la National University din Taiwan au identificat în lemnul unei viori substanţe precum cupru, aluminiu şi calciu, în timp ce alţi experţi au găsit urme de miere de albine, albuş de ou sau gumă arabică/secreţie a unor specii de salcâm ; iii) lemnul folosit ar fi fost în prealabil depozitat în apele din Laguna Veneţiei etc. Nu m-aş mira să aud într-o zi că Stradivarius ar fi fost un vrăjitor dibaci! Un lucru este cert şi acesta se găseşte într-o cugetare ce aparţine lutierului însuşi: “Sunt trei lucruri de bază pe care le pun împreună atunci când fac o vioară: lemnul, arcul şi arcuşul. Dar nu îl uit pe al patrulea: aerul care vibrează.”.
Câteva instrumente ale vestitului lutier italian sunt expuse în mari muzee ale lumii cum ar fi: “Metropolitan Museum of Art” din New York (vioara Gould/1693, vioara Francesca/1694, vioara Antonius/1711); “Muzeul Instrumentelor Muzicale” din Berlin (o vioară din 1703); “Palacio Real” din Madrid (Stradivarius II/1687). Cred, în acelaşi timp, cu tărie că locurile cuvenite minunatelor viori nu ar trebui să fie sălile de expoziţii, ci sălile de concerte.
În ceea ce priveşte România, au existat câteva situaţii când unele viori Stradivarius au ajuns în mâinile unor mari instrumentişti. *Tânărul George Enescu îşi cumpărase de la Stuttgart un Stradivarius cu sprijinul unui comitet ce colectase 9 mii de franci la care tatăl său a mai adăugat 10 mii de franci. Inexplicabil, însă, el a schimbat-o cu o vioară Guarneri, creată în anul 1736 şi supranumită “Catedrala” datorită impunătoarelor ei acorduri. *Din anul 2008, talentatul violonist Gabriel Croitoru a câştigat dreptul de folosinţă şi cântă la vioara construită de celebrul lutier Giuseppe Guarneri, care aparţinuse maestrului George Enescu. *Ion Voicu (1923-1997), elevul marelui interpret şi compozitor român, a primit în folosinţă din partea statului nostru o vioară Stradivarius, fabricată în anul 1702 şi achiziţionată în august 1956 la preţul de 80 de mii de franci elveţieni. La încheierea contractului de comodat în anul 1986, instrumentul Stradivarius Elder-Voicu 1702 a fost restituit Filarmonicii George Enescu. *În urma unui concurs organizat în noiembrie 2023 de Ministerul Culturii şi Filarmonica George Enescu din Bucureşti, violonistul Alexandru Tomescu a câştigat dreptul de a cânta la această vioară (obiect de Patrimoniu Naţional) până în anul 2028. Repertoriul de concurs a cuprins părţi ale unor lucrări celebre: Johann Sebastian Bach – Sonata nr. 2 în La Minor şi Partita nr. 2 în Re Minor; Niccolò Paganini – Capriciile nr. 22 şi nr. 24; Ludwig van Beethoven – Sonata nr. 9 “Kreutzer”; George Enescu – Sonata nr.3 “În caracter popular românesc”; Wolfgang Amadeus Mozart – Concertul nr. 5 în La Major; Piotr Ilici Ceaikovski – Concertul în Re Major.
Stradivarius a fost evocat în anumite reflecţii înscrise sub semnul ironiei inocente, cum ar fi: “Haricleea Darclée are un «Stradivarius» în gât.” (compozitorul Charles Gounod). Redau, la rândul meu, câteva însemnări personale pe aceeaşi temă, având modestia necesară: “«Stradivarius» este o vioară celebră, dar care nu a cântat niciodată singură.”; “A ţine o privighetoare mereu închisă într-o colivie este ca şi cum ai duce o vioară «Stradivarius» în pivniţă.”; “Cine a achiziţionat cu bani grei o vioară «Stradivarius», nu a putut cumpăra – pentru nimic în lume – mâinile divine ale renumitului lutier.”; “Pe lemnul oricărei viori sunt încrustate două majuscule S, probabil pentru a ne aminti de ilustrul lutier italian Stradivarius.”; “Stradivarius este o «marcă înregistrată» pe milioane şi milioane de discuri.”.
Stradivarius trecea în Eternitate în Cremona natală din Lombardia în ziua de 18 decembrie 1737, la venerabila vârstă de 93 de ani. “Museo del Violino” din acel oraş şi-a asumat în urmă cu câţiva ani proiectul “Stradivarius Sound Bank”, destinat perenităţii creaţiilor celebrului lutier prin conservarea sunetelor instrumentelor sale: patru talentaţi muzicieni au înregistrat o multitudine de game şi arpegii pe baza unor tehnici avansate de reţinere a sunetelor produse de două viori, o violă şi un violoncel, făurite cu “mâinile de aur” ale vestitului artizan italian.
