Torpilarea Europei debusolează România

Pactul Aukus și renunțarea de către Australia la cumpărarea submarinelor franțuzești sunt evenimente care pot fi comparate cu o adevărată torpilare a Europei.

Chiar dacă torpila Aukus nu a reușit să scufunde Europa, daunele sunt importante, iar consecințele în plan geopolitic ar putea fi considerate un moment incipient al creării unei noi arhitecturi a raporturilor internaționale de forțe și interese.

Este important de subliniat că hotărârea Australiei de a rezilia un contract încheiat cu Franța pentru construcția unor submarine nu este și nu trebuie considerată o afacere comercială generată la un moment dat de unele neînțelegeri între cei doi contractanți.

Rezilierea contractului dintre Australia și Franța reprezintă o dovadă a unei extrem de importante schimbări de strategie în politica externă inițiată de noua administrație Joe Biden. În puține cuvinte, această nouă strategie se traduce prin prioritatea pe care Statele Unite ale Americii o acordă intereselor sale în zona Asia-Pacific în detrimentul celor din zona europeană.

Crearea Pactului Aukus (Australia, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii) nu trebuie redusă doar la un program de construcție în comun a unor submarine, el fiind în realitate suportul unei structuri economice, militare și comerciale apte de a contracara intenția Chinei de a prelua locul și rolul de lider mondial, dar și de a beneficia de condițiile mai bune de valorificare a capitalului pe care le oferă în prezent zona Asia-Pacific față de cea a Uniunii Europene.

Această nouă orientare s-a prefigurat încă din luna iulie, atunci când președintele Biden, spre deosebire de Donald Trump, a fost de acord cu construcția conductei Nord Stream 2, ceea ce se poate considera o reducere a interesului SUA față de UE, permițând Rusiei să exercite un control energetic total asupra Europei prin monopolul aprovizionării cu gaz de către Gazprom.

”Criza submarinelor arată că Uniunea Europeană „nu mai poate conta” pe SUA pentru a-i garanta protecţia, a declarat ministrul francez al economiei, Bruno Le Maire. Prima lecţie care trebuie trasă din acest episod este că Uniunea Europeană trebuie să-şi construiască independenţa strategică. Episodul afgan, episodul submarinelor arată că nu mai putem conta pe SUA pentru a ne garanta protecţia strategică”, a declarat el. ”SUA nu mai au decât o singură preocupare strategică, China, şi de a contracara creşterea în putere a Chinei”. Atât fostul preşedinte Donald Trump, cât şi cel actual Joe Biden „estimează că aliaţii lor trebuie să fie docili. Noi însă estimăm că ei trebuie să fie independenţi”, a mai spus Bruno Le Maire.

Deși nu avem nimic în comun cu submarinele franțuzești – noi nefiind în stare să finalizăm nici măcar proiectul construcției a două modeste corvete – această repoziționare a SUA față de UE ar trebui să ne preocupe în cea mai mare măsură, deoarece România se află într-o situație specială în ceea ce privește raporturile pe care le are atât cu UE, cât și cu SUA.

România este membră cu drepturi depline a UE, dar are și un parteneriat strategic important cu SUA.

De la început trebuie spus că pentru România atât relația cu UE cât și cea cu SUA au o importanță vitală, fiind inacceptabilă orice idee care ar sugera diminuarea interesului nostru pentru una sau pentru alta dintre aceste relații.

România are nevoie imperioasă de menținerea acestor relații într-un echilibru exprimat prin acordarea aceleiași atenții fiecăreia dintre ele.

Problema este dacă acest echilibru dintre România și cei doi mari actori globali va mai putea fi menținut în condițiile în care echilibrul dintre aceștia se deteriorează.

Parafrazând o frază din Domnul Goe al lui Caragiale, putem spune că ne aflăm într-o poziție asemănătoare cu aceea a Domnului Goe care este întrebat pe cine iubește mai mult, pe mama sau pe tata.

Situația poate deveni însă și mai complicată deoarece poziția SUA poate aduce schimbări și în funcționarea NATO, ai cărui membri suntem. Deja cele mai importante țări europene, membre NATO, și-au arătat nemulțumirea față decizia administrației Biden de retragere ”nepregătită” din Afganistan, ceea ce a readus în atenție intenția franco-germană de construcție a unei forțe militate, alta decât NATO, strict europene.

Inevitabil, România va fi afectată, mai devreme sau mai târziu, de toate aceste mișcări și repoziționări în plan regional și global.

Din punctul meu de vedere, ar trebui să privim aceste schimbări ca pe o oportunitate de valorificare mai bună a raporturilor pe care le avem atât cu UE cât și cu SUA.

Pentru orice observator, fără a fi un expert sau analist politic, este evident că, în momentul de față, România nu performează în domeniul politicii externe. Este o perioadă în care Ministerul Afacerilor Externe este mai mult un oficiu turistic decât un nucleu activ de promovare a unor inițiative diplomatice atât zonal, cât și în cadrul politicilor europene. Ministerul se face cunoscut prin anunțuri periodice atenționând turiștii români asupra furtunilor sau incendiilor de păduri din Grecia sau Italia. Domnul ministru este una dintre personalitățile guvernamentale cel mai puțin prezente în spațiul public, despre care cetățenii români nu știu – dintr-o celebră fotografie de la un chef în biroul domnului Ludovic Orban – decât că poartă sandale și fumează trabuc. Activitatea în domeniul diplomației economice este inexistentă, deși economia ar avea nevoie ca de aer de o promovare pe piața externă.

În consecință, politica externă românească se caracterizează printr-un comportament ”relaxat și obedient”. Este relaxată, fără nerv și reacție atunci când oficialități ale statului maghiar aduc public jigniri poporului și statului român, este tot atât de relaxată când Ucraina acționează violent în direcția denaționalizării minorității românești.

Este obedientă cum nicio altă țară membră a UE nu este față de tot ceea ce vine de la Bruxelles și de la partenerul strategic. Niciodată politica externă a României nu a fost atât de docilă în a prelua orice indicație sau directivă ce vin din exterior așa după cum este acum, chiar dacă nu corespunde intereselor imediate sau de perspectivă ale României. Nu are nicio reacție, sub formă de observații sau propuneri, față de politica agricolă comună care dezavantajează fermierul român, nu a avut nicio reacție față de impunerea de către SUA a memorandumului privind introducerea 5G, deși dezavantaja economic România. Nu face nimic pentru scoaterea României din MCV și nici pentru Schengen, așa după cum nu face nimic în rezolvarea problemelor vizelor pentru SUA.

Ar fi timpul ca în situația repoziționării SUA față de UE, România să treacă la o politică activă de valorificare a relațiilor sale cu cei doi parteneri.

În primul rând, se pune problema elementelor de natură economică ale parteneriatului strategic cu SUA în sensul întăririi poziției României în această zonă de proximitate cu Rusia nu doar prin prezența unor trupe și alte echipamente militare, ci și prin sporirea investițiilor americane în economia românească. O prezență economică americană este în multe cazuri o mai mare garanție pentru stabilitatea și siguranța României decât o prezență militară. Ponderea investițiilor americane în România este mai mică decât în toate celelalte țări foste comuniste, membre UE, iar promisiunile pentru finalizarea proiectului nuclear de la Cernavodă se reduc până în prezent doar la declarații festive.

În al doilea rând, se pune problema transformării politicii europene românești dintr-una de obediență absolută în una participativă în sensul unei poziții active de implicare în elaborarea politicilor europene, prioritar în domeniul agricol, energetic și bugetar, în așa fel încât la nivelul instituțiilor europene să se înțeleagă necesitatea luării în considerare a nevoilor reale pe care le are România în funcție de decalajul de dezvoltare pe care încă îl are față de media europeană.

În al treilea rând, România trebuie să-și extindă arealul economic și în afara UE prin utilizarea disponibilităților de investiții pe care le are zona Asia-Pacific și a potențialului de piață oferit de continentului african .

Reașezarea și redimensionarea relațiilor politice și economice la nivel global între marile puteri nu înseamnă o debusolare a comportamentului unor țări mai mici, cum este România, ci o cale pentru acestea de a evita să devină victime colaterale prin exploatarea cu inteligența și voință politică a noilor oportunități.