Ionuț Țene
(Text publicat în Români în Andalucia)
Poetul Nicolae Labiș, pentru români, a fost ”buzduganul unei generații”, așa cum a scris criticul literar Eugen Simion. Tânărul Labiș, prin opera sa lirică, ce cuprinde elementele telurice ale naturii, poate fi asemuit cu poetul rus Serghei Esenin. Atât Labiș cât și Esenin au fost ”instrumente ale poeziei” lirice, adevărate voci ”subterane” ale popoarelor din care au făcut parte. Esenin a fost considerat ”poet al satului”, la fel ca și Labiș, de către critica literară. Cei doi poeți au trăsături biografice și estetice comune. Sunt ”fiii satului” și, prin scrisul lor, au revelat motive rurale, ancestrale și originare. Paradoxul acestor doi poeți îl reprezintă faptul că se folosesc de motive tradiționale într-un limbaj foarte modern. Sunt și înnoitori ai avangardei, dar și clasici lirici în același timp prin versurile scrise. Amândoi poeții au un sfârșit tragic. Esenin este descoperit spânzurat în hotelul „Angleterre” din Leningrad (Sankt Petersburg-ul de azi) în decembrie 1925, iar Nicolae Labiș este călcat de tramvai în seara zilei de 9 decembrie 1956, împins de o persoană necunoscută. Ambii poeți au devenit indezirabili pentru regimul comunist, care dorea să scape de ei. Nicolae Labiș, venit cu bunda pe el dintre codrii stelari ai Bucovinei, a fost răsfățatul criticii literare și publicului bucureștean ca elev la școala de literatură ”Mihai Eminescu” din Capitală. Parcursul său literar, biografic și expresia estetică se aseamănă izbitor de mult cu cel al lui Esenin, care umbla în cămașa populară prin Moscova. Succesul și invidia confraților le-au creat probleme majore, fapt ce i-a aruncat în brațele alcoolului, iar serviciile secrete comuniste doreau eliminarea acestor poeți la vreme respectivă. Nicolae Labiș, născut în 1935, a avut acces direct la operele lui Esenin și la critica despre marele poet rus. În perioada interbelică, Esenin a fost tradus exceptional de Zaharia Stancu și George Lesnea, iar poeziile acestuia erau publicate de revistele literare românești, într-o vreme când în Rusia sovietică era complet ignorant. Mai mult, criticul literar Șerban Cioculescu a publicat o excelentă carte, în 1935, ”Aspecte lirice universale”, în care Esenin era cap de afiș. Esenin și Labiș au fost niște ”prâslea lirici” puși pe șotii și creatori ai aceluiași univers simbolic.
Nicolae Labiș s-a bucurat de lectura versurilor poetului rus, încă de tânăr și din care s-a inspirat. Filologul clujean Ștefan Bitan a scris în anii 1970 o analiză literară pertinentă despre influența lui Esenin în poezia ”Moartea căprioarei” de Nicolae Labiș. Motivele și metaforele de impact sunt ”eseniene”, iar cei doi poeți sunt corifei ai ”imagismului” liric. Dar cel mai inedit și interesant lucru de observat este posibila influență a lui Esenin asupra ultimei poezii scrise pe patul de spital, de către Nicolae Labiș. După ce i-a fost refuzată internarea la spitalele Colțea și Central, spre zorii zilei de 10 decembrie, Labiș a fost internat la Spitalul de Urgență. Acolo, de pe patul de spital, i-a șoptit un poem prietenului său, scriitorul Aurel Covaci, poem care a fost inclus în volumul postum ”Lupta cu inerţia”:
”Pasărea cu clonț de rubin
S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat.
Nu mai pot s-o mângâi.
M-a strivit,
Pasărea cu clonț de rubin,
Iar mâine
Puii păsării cu clonț de rubin,
Ciugulind prin țărână,
Vor găsi poate
Urmele poetului Nicolae Labiș
Care va rămâne o amintire frumoasă…”
Critica literară de dinainte de 1989 a interpretat ”pasărea cu colț de rubin” ca o expresie a morții sub forma unei păsări de pradă, după modelul inspirat al trubadurului Villon. Alți critici considerau ”pasărea” un fel de ”gaia” (babă pasăre) provenită din folclorul românesc. După căderea comunismului, criticii literari au susținut varianta politică a unei poezii anticomuniste: în ”pasărea cu clonț de rubin”, fiind de fapt personificat regimul comunist cu ”ciocul roșu”, care l-a ucis pe marele poet. Mai degrabă aș merge pe o interpretare ”eseniană” a ultimei poezii a lui Labiș. Evident că, sub influența marelui poet rus, Nicolae Labiș a dictat ultima sa poezie inspirată de tragedia prin care trecea. Poetul rus Esenin a publicat la începutul anilor `20 un cunoscut poem ”Inonia”, o formă originală de a se face înțeles în noua lume adusă de revoluția bolșevică. Esenin încerca, la fel ca Rimbaud, să schimbe lumea prin poezie și să spargă tiparele lirice și gramatica, refuzând, de asemenea, și credința. Poetul se considera profetul unei lumi noi, un trimis care avea misiunea să rezolve pe pământ câteva probleme de ordin creator. El nu se împăca cu moartea în creația lui Dumnezeu. Propunea o metanoia lirică, exterioară religiei. Esenin considera că trebuie să acționeze în numele vieții. Se vedea un demon, un fel de ”Luceafăr” al poeziei ruse, inspirat de Lermontov. Cu o viziune promoteică, Esenin scria:
”Cineva a scos o pasăre
Din oul luceafărului
Să ciugulească urma lui Hristos”
Asistăm la aceleași motive legate de moarte, la verbul ”ciugulească”, la viziunea păsării de pardă, născute din ”oul” luceafărului pentru a ciuguli ”urmele lui Hristos”, iar la Labiș puii ”păsării cu colț de rubin ”ciugulind” rămășițele poetului Nicolae Labiș”. Ambii poeți, Esenin și Labiș, erau cutremurați de aceleași viziuni ”luciferice” și se simțeau ”damnații” unei noi epoci, care se năștea în durerea refuzului credinței. Această lume se încredea numai în puterea minții și a omului prometeic. Poeții erau niște proroci febrili și neliniștiți a unei noi ere, care au ars până la moarte în refuzul lor de a se împăca cu soarta și a accepta echilibrul, care ține lumea în armonie. Au refuzat isihia. Necunoscutul i-a atras pe poeți ca ”o gaură neagră”, sfârșitul fiindu-le similar, iar Labiș, mult mai tânăr decât Esenin, citise poemul ”Inonia”, care a fost fluierat la recitare de către publicul moscovit. Esenin și Labiș au trăit ”dezechilibrul” dintre ființă și eu. Acest ”dezechilibru” le-a fost izvor de inspirație și de schimbare literară. Prorocia lor era despre luminile luciferice ale lumii, despre refuzul de a se împăca cu Ființa, iar ”pasărea cu clonț de rubin” i-a devorat, mai întâi în timpul vieții, apoi după moarte.
