Johnny Ciatlos-Deak
membru al Uniunii Jurnaliștilor Independenți din România
Senior Editor Globart Universum, Montreal, Canada
„Dacă nu vrei să fii dat uitării după ce ai murit, sau scrie lucruri care merită să fie citite, sau fă lucruri care merită să fie scrise.” (Benjamin Franklin)
Distinsa scriitoare prof. Aurelia Rînjea este poet, artist plastic, fizician, dar și un cronicar desăvârșit. Opera domniei sale adună într-un bogat tezaur de scrieri ce redau înțelesuri, cugetări, exprimări și decriptări ale ființei noastre umane în continuă devenire spre a fi. Astfel își asigură un binemeritat loc în cartea neuitării neamului românesc, dar și în cea universală, prin minunate traduceri ale creațiilor sale.
Înainte de toate scriitoarea Aurelia Rînjea este o talentată poetă pentru că așa cum a mărturisit în nenumărate rânduri în scrierile și creațiile sale, poezia trăiește în inima sa, este un mod de viață și un sens de a fi. Prin poezie autoarea respiră și viețuiește împreună cu lumea, dar și cu Dumnezeu, cel care i-a dăruit harul de a scrie.
În noul său volum de poezii Drumul spre Acasă, publicat la editura Ștef din Iași, România, ianuarie 2023,poeta pătrunde în esența ființării într-un mod cu totul și cu totul special, împletind înțelesul fizic al cuvântului „Acasă” cu sensul biblic, semnificând casa lui Dumnezeu. „Acolo sus în ceruri / Este sălașul nostru / Al Luminii / Pe pământ suntem / Doar călători” (Trepte).
„Dacă Dumnezeu a făcut omul după chipul și asemănarea Sa, nu înseamnă că Dumnezeu este un om în cer, ci ca omul este un Dumnezeu pe pământ.” (Lucian Blaga). Prin darurile pe care le-am primit la naștere, prin sufletul pe care Dumnezeu ni l-a dăruit, lumină din lumina Lui, fiecare dintre oameni suntem câte o părticică din El, Creatorul Lumii și al vieții. Tudor Arghezi spunea că: „Poezia e însăși viața”, deci de aici tragem concluzia că Dumnezeu a creat prin marea sa bunătate și poezia. Pornind de la acest concept se observă în poezia Aureliei Rînjea o mărturisire a acestui fapt. „Din vers am dat sens devenirii / Luminează-mi / Doamne fața / Mă botez în Poezie” (Pâine), „În limba noastră Dumnezeu / A vorbit cu îngerii / Apoi i-a trimis / Să ne învețe și pe noi” (Tainic).
În esență, cartea Drumul spre Acasă compilează drumul sufletului nostru de la venire și până la plecare, structurând acest timp al trăirii în trei părți: „Un drum de Lumină”, „Vremuri de cumpănă” și „Calea spre Acasă”.
Și în acest nou volum, ușurința de a scrie a autoarei reliefează fără tăgadă un talent autentic, născut iară, nu făcut sau cum ar spune Alexander Pope: „Ușurința de a scrie se datorează talentului, nu norocului” (Alexander Pope). Poezia sa curge asemeni unui râu cu apă lină, ce trece prin meandrele copilăriei și care se învolburează când întâlnește obstacole ale nedreptății, împrăștiindu-se apoi în cascade uimitoare ce răbufnesc, vrând să lumineze minți, prin descoperirea adevărului spus, în stropi de rugi îndreptate spre divinitate.
În prima parte denumită „Un drum de Lumină” este descrisă frageda pruncie și amintirile copilăriei, îmbrăcate într-un dor intens, ce-i au ca și personaje principale pe bunicii și părinții plecați, care acum sunt îngeri. Mama este descrisă ca „o biserică”, pentru că „Din copilărie luăm / Ancora credinței” (Ei), neuintând că „Mereu un înger / Îmi face semne / Zburăm împreună” (Semne), iar acolo sădită adânc în suflet se află încă copilăria „În mijlocul pădurii / Prin care mică fiind / Alergam cu mieii copilăriei / Crește un copac al tăcerii / Poartă în el copilul din mine” (Printre flori).
„Cine vrea să afle adevărul să se întoarcă spre trecut” (Mihai Eminescu). Acolo, în amintirile autoarei, se află cuibul adevărului neîntinat, al dragostei de glie, de neam, de țară, de Dumnezeu. Autoarea își amintește cu drag de „biserica din deal” de „nucul din grădină”, de „firele de iarbă”, de „grădina cu meri”, care toate fac parte din „O lume fugară / Fără voia ei / Fără întoarcere / La ce a fost” (Fără sens). Observăm iată o durere lăuntrică a poetului cu suflet de copil care-și plânge în adâncuri, până în fibra ființei, părinții, bunicii, amintirile și copilăria. „O fântână a tăcerilor mele / Cu dorul ascuns în nerostire” (În pagina albă).
Foarte obiectiv, autoarea descrie în versuri de mare acuitate vremurile tulburi pe care le trăim: „Ninge peste Țară / Poporul e tăcut / Precum lumânarea / Ce arde coborâtă / În tăcerea de pământ / Cu oameni trişti şi temători / Cu capul plecat / Printre cei care urmăresc / Să ne şteargă memoria”, dar „Românul îşi duce crucea / Cu stoicism / Uitând de lucrurile simple.”
„O mare speranță dovedește o mare dragoste” (Honore de Balzac). Iată cum acest lucru se confirmă în scrierile Aureliei Rînjea care nu își pierde speranța că lucrurile pot reveni cum au fost: „Nu ignora călătoria / Către tine însuți / Către sufletul aflat / În singurătate / Adună-te reculege-te / Devino ce-ai fost / Ninge peste Țara mea / La primăvară va fi rod” (Astăzi).
Pentru poeta Aurelia Rînjea poezia este „cămașa sufletului” și „laptele luminii”, iar limba română este „regina”, „În Țara noastră de Rai” (O comoară) și chiar dacă „Poetul există în tăcere / În vremuri de restriște”, autoarea încheie concluzionând: „Ne aduce aminte / Că putem fi oameni / Cu o conștiință vie / Poporul acesta blând / Și credincios / Să nu-și piardă nădejdea” (Speranța).
În cea de a doua parte denumită „Vremuri de cumpănă” este descrisă crunta și cruda realitate a prezentului exprimat în versuri. Aici tempoul se află într-un crescendo absolut, până la allegro, reflectând durere, supărare, tristețe și suferință. Într-o lume care s-a întors parcă pe dos, unde războiul bate la toate ușile și crize de tot felul izbucnesc la fiecare pas, „Dormi fără să știi / Dacă te mai trezești” neliniștea generală urcă într-un ritm alert, „Mințile au luat-o razna / Furtuna devastatoare / Peste omenire / Popor prigonit / De impostorii planetei / Răul e generalizat” pentru că „Necredința e la ea acasă / Ne îndreptăm spre nicăieri / Pe valea Plângerii”, iar „Bunicii se roagă / Să apuce să-și vadă nepoții” și sunt „Gloanțe și cenușă / Peste lume” (Țipăt).
Dar așa cum spunea Platon: „Marea nedreptate nu pornește de la oameni obișnuiți) – iată că „Poporul e schilodit” de niște minți bolnave, de „mai marii lumii”, de „impostorii planetei”, de „măști nebune”, care „Vor o Europă / Fără Dumnezeu”, „Mimează încrederea / Ne fură identitatea / Sufletului” (Un Exod) „Jertfindu-se pe altarul / Noii ordini / În azilul răstignit / De saltimbancii care / Şi-au vândut sufletul” (Iartă-i), distrug omenirea „Într-o dezumanizare slobodă”.
Fără a se opune, pas cu pas omenirea a cedat frâiele umanității pe întregul mapamond, puțin câte puțin, acceptând non valoarea să devină noua valoare, excepția să devină noua regulă, nefirescul să devină noul firesc, câștigând tot mai mulți adepți. Toate acestea nu ar fi fost posibile fără acceptarea tacită a noastră a tuturor, astfel am ajuns de bună voie în cea mai rușinoasă robie. „Nici o robie nu-i mai rușinoasă decât cea de bunăvoie” (Seneca).
Tabloul versificat pe care îl prezintă autoarea devine din ce în ce mai sumbru se simte frustrarea și furia creată de neputință: „Glonț după glonț” , „Copilărie frântă”, „Rațiunea lumii e oarbă / Iubirea de oameni / Zace sub pământ” (Cădere), „Copii și mame fug din calea urii” (Disperare), „O negare a valorilor / Generalizată / Ce te faci copil orfan / Fără mamă / Fără tată / Fără iubire și fără oaste” (Neputința), „Lumea s-a năruit / Într-o clipă a devenit / Deșert de singurătate” (De singurătate), „Descoperi o lume străină / Pierdută în sine / Sufocată în epidemia disperării / Un vaier dinspre inimă se întreabă / Oare mai suntem vii? / Oare mai suntem oameni / Sau am devenit niște programe / Cu fișierele minții arse?” (Așteptare).
Dând dovadă de un adevărat patriotism, de dragoste de țară, de limbă și de neam românesc, autoarea își exprimă convingerea că Dumnezeu este unica salvare și că el nu ne va lăsa: „Într-o zi munții vor vorbi / Precum pietrele / Despre sabia durerii / Acestui neam / Ca niște mărturisitori / Ai Luminii” (Într-o zi), „Spiritul nostru creștin / Neclintit va rezista / Maica Domnului / Iubește România / Aici Doina de jale / Își are rădăcinile / De aici răsună / În toate cerurile / Într-o zi România / O să devină / Loc creștin de împăcare” (Spirit Creștin).
Păstrând filonul credinței nealterat, autoarea afirmă: „Dinspre Biserică / Un zvon de nădejde” (Atâta tristețe) și parcă vrând confirmare că iubirea și pacea nu sunt termeni depășiți așa cum spune și acest citat: „Dacă cineva crede că dragostea și pacea sunt clișee care ar fi trebuit lăsate în trecut, în anii 60, asta e problema lui. Dragostea și pacea sunt eterne” (John Lennon),autoarea îndeamnă la iubire, la pace și credință în Dumnezeu: „Candela sufletului / De bun creștin / N-o stinge nimeni / Dumnezeu e cu noi” (Încă), „Duhul sfânt – un dar – / O legătură prin care / Suntem o familie / O Țară / Prin care trăim / Și iubim” (Cine), „Să fim doar oameni / De lumină / Sfinții noștri / Lucrează pentru noi” (Ajutor).
A treia parte a volumului, este „Calea spre Acasă” este calea sufletului,care într-un final se va întoarce la Tatăl său, Creatorul și Atotputernicul Dumnezeu, căruia îi mărturisește vina păcatului lumii ce îl poartă pe umeri. Ura și răutatea generală, vina întregii umanități, căderea în păcat, sunt prezentate ca o mărturisire supremă, ca un adevăr eliberator ce va să ajute sufletul să găsească îndurare la vremea judecății supreme: „Înotăm sufocați în păcat / Pe umeri purtăm / Greșelile Lumii / El ne-a dat Iubire / Noi i-am dat ură” (Prin Înălțarea Lui).
Dar mai există speranță, căci „Singurul vehicul către Dumnezeu este ritmul iubirii dintre oameni” (Petre Țuțea) și Dumnezeu este împreună cu autoarea este în Adevăr și în Poezie, în Iubire și în Ființă, fapt relevat într-o poezie foarte scurtă, o adevărată mărturisire de credință, cu mare impact pentru cititor: „Am coborât / În adâncul sufletului / Să scot la lumină Adevărul / L-am Găsit / În el este Iubirea și Poezia / Dumnezeu e cu mine”.
Cartea Drumul spre Acasăse încheie foarte sugestiv cu două poezii ce combină acel „Acasă”, care înseamnă și „În locurile sfinte Acasă” (Românii) și „Acasă” în casa lui Dumnezeu, cerând iertare pentru greșelile oamenilor , care nu mai văd și nu realizează cât de mult greșesc: „Doar unii știm cât e de important / Să ajungem Acasă / Ai Doamne milă de oamenii de azi / Prea încurcați în bezna vieții” … „Cuprinde-i cu brațe părintești / Iartă-i Doamne că nu știu ce fac” (Nu mai avem timp).
Volumul Drumul spre Acasă al distinsei scriitoare Aurelia Rînjea, este un adevărat compendiu pentru suflet ce aduce în fața cititorilor atât trista realitate a vremurilor pe care le trăim, cât și adevărata cale a sufletului spre mântuire. Fie ca vocea poetei Aurelia Rînjea să aibă un mare ecou în rândurile cititorilor, pentru că acest volum reprezintă un adevăr spus și scris ce trebuie citit de cât mai multă lume.„Binecuvântată este influența unui suflet uman adevărat și grijuliu față de altul.” (George Eliot).
Felicitări sincere și respect autoarei Aurelia Rînjea pentru acest minunat volum „Drumul spre Acasă”, cât mai mulți cititori și multe succese în proiectele literare viitoare!
