Am scris cu mult regret aceste rânduri despre fostul meu profesor de Istoria Filosofiei, Alexandru Boboc (1930-2020). A fost o personalitate remarcabilă în domeniul filosofic şi pedagogic având un loc de primă mărime în amintirile mele despre anii studenţiei.
S-a născut la 20 februarie 1930 în comuna Dumbrava/Bălţaţi din judeţul Mehedinţi. A absolvit Liceul “Aurel Vlaicu” din Capitală (1944-1951) şi apoi Facultatea de Filosofie a “Universităţii din Bucureşti” (1952-1957). În 1964 – anul când eu deveneam student la acea Facultate – profesorul Alexandru Boboc obţinea titlul de Doctor în Filosofie şi de atunci dânsul a predat cursurile de Istoria Filosofiei Contemporane, Filosofie Modernă şi Filosofia Culturii.
A efectuat o serie de deplasări pentru informare şi documentare în ţări europene: Germania; Franţa; Italia; Olanda; Spania; Ungaria; Cehoslovacia ş.a. Profesorul Alexandru Boboc a fost un colaborator permanent al unor publicaţii din ţară şi din străinătate ca: Revista de Filosofie; Revue Roumaine des Sciences Sociales/Série Philosophie et Logique; Transilvania; Tribuna; Revista de Istorie şi Teorie Literară; Secolul XX; Kant-Studien; Voprosî Filosofii; Filosofický Časopis. A susţinut comunicări ştiinţifice la Congresele Internaţionale desfăşurate la Varna/1971; Praga/1976; Düsseldorf/1978; Berlin, R.D.G./1978; Mainz/1981; Hanovra/1988; Berlin/2000; Zagreb/2000; Berlin/2001 etc. Impresionează ipostaza sa de poliglot: germană; franceză; engleză; rusă; maghiară (în 3 dintre acestea am avut posibilitatea de a-l asculta la diferite simpozioane europene). Alexandru Boboc a fost membru al “Academiei Române” şi al “Academiei Internaţionale de Drept Economic şi Arte Vizuale” din Republica Moldova.
Activitatea sa creativă se regăseşte în numeroase cărţi publicate la edituri din ţara noastră: Etică şi axiologie în opera lui Max Scheler; Nicolai Hartmann şi realismul contemporan; Neopozitivismul şi ştiinţa contemporană; Fenomenologia şi ştiinţele umane; Adevăr şi conştiinţă istorică; Orientări şi stiluri de gândire semnificative; Limbaj şi ontologie; Semiotică şi filosofie; Hermeneutică şi ontologie. Prolegomene la o reconstrucţie modernă în filosofia culturii; Cunoaştere şi comprehensiune. Hermeneutică şi ştiinţele umane; Nietzsche – filosof al “reevaluărilor”; Critica modernităţii şi preludii la “postmodern”; Formă şi valoare în orizonturile filosofiei culturii; Filosofia contemporană. Fenomenologie, hermeneutică şi ontologie; Limbaj şi cunoaştere. A realizat numeroase traduceri în limba română ale operelor lui R. Descartes, G.W. Hegel, I. Kant, G.W. Leibniz, Ed. Husserl, M. Scheler, E. Cassirer, E. Rickert, Fr. Nietzsche, A. Schaff, M. Heidegger, W. Dilthey ş.a.
Un loc distinct am rezervat în însemnările de faţă pentru relaţia teoretico-interpretativă a filosofului român Alexandru Boboc cu doctrinele Kantianismului şi Neokantianismului. Au existat anumite repere ce merită a fi relevate: *lucrarea sa de licenţă din 1957 s-a intitulat “Apriorismul kantian”; *teza de disertaţie susţinută în 1964 a avut ca subiect “Conceptul de cunoaştere la Kant şi Kantianismul”; *în 1968 “Editura Ştiinţifică” din Bucureşti a publicat teza sa de doctorat elaborată într-o formă mai extinsă şi însoţită de un amplu aparat bibliografic.
La această carte intitulată “Kant şi Neokantianismul” mă voi referi în rândurile ce urmează. Chiar în anul apariţiei lucrării am avut plăcerea şi onoarea de a o primi din partea profesorului meu cu o dedicaţie simplă în aparenţă, dar generoasă în esenţă: “Lui Dan Bârliba, cu deosebită preţuire. Al. Boboc, 7.X.1968.”; la acel moment memorabil menţionez că eram încă student în anul al IV-lea la Facultatea de Filosofie a “Universităţii din Bucureşti”. În pregătirea acestui articol înscris sub semnul unui sincer şi profund sentiment al tristeţii am răsfoit din nou filele cărţii pe care o citisem la vremea ei şi atunci am rămas impresionat de faptul că era încărcată de notiţe şi scurte comentarii făcute uşor cu creionul de soţia mea Maria Cornelia; nu mi-a spus niciodată acest fapt, dar iată că Destinul nu mi l-a putut ascunde după mulţi ani.
Mă simt moralmente dator să expun pentru cititorii mei prezentarea din cele două coperţi ale volumului creat de Alexandru Boboc: “Cartea aceasta reprezintă o încercare de cuprindere atât a filosofiei lui Kant, cât şi a filosofiilor neokantiene. Opera filosofică a lui Immanuel Kant este expusă în componente şi articulaţii de prim ordin, respectându-se indicaţia metodică a unuia dintre iluştrii ei comentatori că a înţelege pe Kant înseamnă a urmări evolutiv gândirea lui. Se subliniază fazele parcurse de Kant în constituirea arhitectonicii sistemului său în strânsă legătură cu dezvoltarea ştiinţelor timpului său. Transpare în capitolul consacrat lui Kant uriaşa capacitate ideativă a filosofului. Expunerea continuă cu o ancorare de mai mare durată în tratarea problematicii, pe şcoli şi filosofi, a neokantianismului; capitole şi paragrafe speciale sunt alocate şi ilustrează caracterul erudit-enciclopedic al cunoştinţelor posedate de filosofii neokantieni. Se poate desprinde ca o concluzie specială a cărţii că abordarea problemelor de metodologie, teoria cunoaşterii, teoria istoriei filosofiei, teoria valorii, filosofia istoriei, filosofia culturii trebuie să ia în considerare operele filosofilor neokantieni. Se demonstrează din nou că istoria filosofiei nu este un panteon al erorilor spiritului omenesc, ci că ea este plină de rădăcini şi ramuri vii care merită să fie cunoscute şi utilizate în opera de definire, de sistematică a ştiinţelor, de conceptualizare.”.
Nu am decât un onest şi modest comentariu la prezentarea de gen editorial: cât de decentă, de rezonabilă şi de redutabilă este această evaluare a muncii grandioase şi deseori discrete a tuturor celor care sunt şi vor rămâne “credincioşi slujitori ai Gândirii”!
Excelenta carte – care cred că până la ora actuală nu are un egal şi probabil nici nu va avea prea curând – oferă cititorilor ei câteva file grupate sub titlul În loc de încheiere. Citez câteva pasaje: “Contribuţiile neokantiene la elaborarea epistemologiei ştiinţelor sociale se înscriu între cele mai valoroase pe care le oferă filosofia contemporană. Prin conceptele de valoare, praxis şi formă simbolică neokantienii caută un model metodologic adecvat înţelegerii structurii specifice a ştiinţelor sociale, model care să nu sacrifice nici planul obiectivităţii, nici rolul subiectivităţii, nici planul istoric-dinamic, nici planul structural-static. Aplicarea noţiunii de interpretare la nivelul sistemului formelor culturii duce la o viziune în genere dialectică, ce evită atât unele neajunsuri ale structuralismului, cât şi viciile «hermeneuticii» existenţialiste… Se poate constata că ceea ce se cheamă «neokantianism» nu constituie o şcoală unitară, ci un curent de idei pe motive criticiste, care s-a afirmat în principalele domenii ale filosofiei contemporane. Diferiţii autori la care ne-am referit au propus pe rând soluţii din ce în ce mai apropiate de adevăr cu intenţia vădită de a ajunge la aflarea şi exprimarea lui. Impresionează cu acest prilej bogăţia informării, precum şi fineţea şi profunzimea analizelor. Domină, însă, punctul de vedere al metodologismului care uneşte diversele şcoli şi teorii pe terenul concepţiei idealiste despre cunoaştere şi cultură. O atenţie deosebită am acordat concepţiei lui Kant care este o dominantă puternică chiar atunci când neokantienii elaborează sisteme proprii. Criticismul rămâne o experienţă amplă a filosofiei moderne, care se integrează în structura spiritului contemporan cu exigenţa întemeierii, a fundamentării şi verificării a tot ceea ce poate deveni constitutiv universului gândirii.”.
Voi încheia acest articol cu o scumpă amintire: la îndemnul distinsului meu profesor Alexandru Boboc am publicat primul studiu ştiinţific în “Analele Universităţii din Bucureşti”/Seria Filosofie în 1969 – când eram student în ultimul an al Facultăţii de Filosofie – despre “Tractatus Logico-Philosoficus” al gânditorului austriac Ludwig Wittgenstein (1889-1951); această primă apariţie tipografică a deschis şirul multor articole şi studii pe care le-am publicat ani de-a rândul ca asistent universitar atât în “Analele” menţionate, cât şi în “Acta Logica”.
