Dr. Dan Mihai Bârliba
Elena Văcărescu (1864-1947) provenea dintr-o vestită familie de boieri munteni: tatăl – diplomatul Ioan Văcărescu, o prezenţă remarcabilă în lumea diplomaţiei şi mama – Eufrosina Fălcoianu, nepoata pe linie directă a poetului Iancu Văcărescu (1792-1863). “Familia din care scobor eu – scria Elena Văcărescu – a fost familia de intelectuali cu deosebire a României de odinioară… Mama mea aparţinea, şi ea, unei vechi familii de boieri – Fălcoianii – prezenţi în toate cronicele de altădată ale Valahiei… Dintre toate locurile unde au vieţuit poeţii, Văcăreştii din Dâmboviţa duc mai mult cu ei semnul unei ursite şi vraja unei amintiri.”.
Elena Văcărescu a militat cu nestăvilită energie pentru recunoaşterea internaţională a Marii Uniri înfăptuite la 1 Decembrie 1918. La 4 iunie 1920, ca membră a delegaţiei române la Conferinţa de Pace de la Paris, asista în Palatul Grand Trianon de la Versailles la semnarea Tratatului care consfinţea noile frontiere ale României. Cu un an înainte, Elena Văcărescu fusese numită, de către Regele Ferdinand, ca secretar general al Asociaţiei Române pe lângă Societatea Naţiunilor – calitate în care a activat timp de două decenii. Se alătură poetului francez Paul Valéry (1871-1945) la înfiinţarea în anul 1925 a Institutului Internaţional de Cooperare Intelectuală de la Paris – precursor al UNESCO (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură). Acolo Elena Văcărescu i-a cunoscut într-o colaborare benefică pe Marie Sklodowska-Curie; Albert Einstein; Le Corbusier; Paul Langevin; Garcia Morente; Henri Bergson; Thomas Mann; Marcel Prévost; Aikitu Tanakadate, precum şi pe conaţionalii ei Vespasian Pella; George Oprescu; Sextil Puşcariu şi Ion Pillat.
După alocuţiunea rostită în Sala Wagram din Paris la 27 aprilie 1925 de Elena Văcărescu în calitate de delegat al României la Societatea Naţiunilor, un important cotidian francez relata următoarele: “Într-un discurs de o elocvenţă admirabilă, pe care zece mii de parizieni l-au aclamat, o româncă – incomparabil superioară – a arătat legea, onoarea, datoria şi interesul, unite toate în necesitatea de a nu lăsa să piară noile state, de a nu lăsa să cadă sub jugul prusac sau sub puterea barbariei moscovite… Domnişoara Elena Văcărescu a fost, în această împrejurare, o mare româncă, o mare franţuzoaică şi o mare europeană.”. În cursul aceluiaşi an, Elena Văcărescu devenea membră de onoare a Academiei Române la propunerea comună a unor personalităţi ale culturii ca Octavian Goga, Nicolae Iorga, Ion Alexandru Brătescu-Voineşti şi Mihail Sadoveanu. În discursul de recepţie, Elena Văcărescu declara: “Născută din cel mai curat pământ românesc, crescută generaţii după generaţii în volbura veacurilor româneşti, eu am respirat adierea parfumată a primăverilor noastre… Îmi iubesc ţara pentru toată originalitatea ei autentică din care s-a plămădit propria-mi originalitate… Am slujit ideea românească, am încercat să răspândesc peste hotare faima neamului românesc şi am servit în lume expansiunea sufletului românesc… Am învăţat mai întâi că ideea românească nu se poate disocia de cultul trecutului românesc.”.
Făcând parte din delegaţia României la Societatea Naţiunilor, Elena Văcărescu a colaborat intens cu Nicolae Titulescu de care o lega o sinceră prietenie şi o profundă admiraţie. Iată ce îşi amintea despre gloria oratorică a Genevei: “Fiul lui Attila, instalat de puţin timp pe meleagurile noastre, Contele Apponyi (politicianul şi scriitorul maghiar Albert Apponyi care a trăit între anii 1846 şi 1933 – n.n.) priveşte, nu fără nelinişte, pe acest mongol de înaltă statură (Nicolae Titulescu – n.n.), care aduce contra sa trăsnetele juridice ce înfrâng argumentele sale uzate precum corturile răpuse de vânt în stepele ancestrale.”.
Fiind un orator desăvârşit, Elena Văcărescu a onorat diplomaţia culturală prin numeroase conferinţe susţinute sub egida Comitetului Permanent al Literelor şi Artelor în perioada 1932-1938 la Bucureşti; Paris; Nisa; Buenos Aires; Madrid; Toulouse; Liège; Veneţia; Frankfurt; Budapesta; Varşovia; Luxemburg ş.a. După cel de-al Doilea Război Mondial, Elena Văcărescu a deţinut funcţia de consilier cultural al Legaţiei României din Capitala Franţei şi a participat la Conferinţa de Pace de la Paris (1946). Pentru meritele sale deosebite a primit de două ori Premiul Academiei Franceze, Ordinul de Cavaler al Legiunii de Onoare şi Ordinul Coroana României în grad de mare ofiţer.
M-a impresionat enorm portretul în cuvinte, făcut marii europene de către romancierul francez Paul Morand (1888-1976): “Există la Elena Văcărescu toate virtuţile romane ale unui Grachus şi toate trăsăturile orientale ale unei grecoaice. Regăsesc la ea ciripitul păsărilor acvatice din delta dunăreană, cântecul melodios al privighetorii de aur care domina tronul Împărăteselor Bizanţului, generozitatea bobului de grâu de pe plaiurile Oltului şi admir întreaga sa bunătate care erupe precum petrolul scos la suprafaţă din pământurile româneşti.”. La rândul său, scriitorul francez Marcel Prévost (1862-1941) arăta într-o cuvântare rostită la Paris în iulie 1937: “Elena Văcărescu nu este numai un mare poet. Ea este, de asemenea, un mare orator. Natura – geloasă – rar uneşte în acelaşi geniu două elemente magnifice: elocinţa şi poezia… Poezia este un cântec, elocinţa – o forţă. Asocierea lor în acelaşi geniu este o binecuvântare cu totul excepţională a Divinităţii. Lamartine şi Hugo au realizat magnific această unire. Nu este vorba de o complezenţă amicală atunci când apropiem cele două nume de numele glorios al Elenei Văcărescu; este un gest de dreptate.”.
Scriitorului Camil Petrescu (1894-1957) îi aparţin următoarele cuvinte de admiraţie şi preţuire la adresa Elenei Văcărescu: “O româncă din cel mai adevărat sânge românesc, care îşi afirmă, cu orgoliu, şi originea şi sufletul românesc… O asemenea personalitate onorează două literaturi.”. Criticul literar Şerban Cioculescu (1902-1988) dispunea de solide argumente pentru a da expresie acestei aprecieri: “Aşa cum se-ntreba cândva Tudor Arghezi <cum de-a-ncăput în el ţara întreagă>, ne putem minuna de sensibilitatea exponenţială a înzestratei poete de limbă franceză, care cu fapta, cu cuvântul şi cu versul – el însuşi acţiune, a stat necontenit în serviciul îndepărtatei patrii, pentru ea omniprezentă.”.
Elena Văcărescu era dominată în cugetare şi simţire de un patriotism autentic şi necontenit, aşa cum reiese din Testamentul elaborat la 15 septembrie 1945 când se afla la Paris: “Cu toate că am fost obligată, din cauza circumstanţelor nefericite din viaţa mea, să trăiesc departe de România, inima mea nu a încetat să bată nici măcar un minut pentru aceasta. Întreaga mea activitate de aproape o jumătate de secol a fost consacrată intereselor poporului nostru, căutând să întărească raporturile dintre Franţa şi România, Franţa care a fost pentru mine a doua patrie şi unde, din fericire, numele meu este şi va rămâne simbolul celor două popoare pe care le glorific.”.
În ceea ce mă priveşte, susţin cu tărie că prima femeie-ambasador din România a fost şi va rămâne distinsa Elena Văcărescu. Desigur, nu de jure (printr-un decret similar celui semnat de primul locatar post-decembrist de la Cotroceni, care era preocupat de promovarea femeilor în diplomaţie), ci de facto, printr-o activitate îndelungată şi unanim apreciată pe plan european şi mondial. Aş dori, în consecinţă, ca orice prezenţă feminină din diplomaţia autohtonă să aibă conştiinţa clară a imensei distanţe spirituale care o separă de marea româncă şi europeană Elena Văcărescu.
La 17 februarie 1947 Elena Văcărescu se stingea din viaţă la Paris. Peste 12 ani, la 5 martie 1959 – respectându-se dorinţa sa testamentară – sicriul cu rămăşiţele pământeşti era adus în ţară şi depus în Cripta Văcăreştilor de la Cimitirul Bellu din Bucureşti, unde se odihneşte întru Eternitate, alături de membrii familiei sale de străluciţi cărturari. Împreună cu fiul meu cel mare am adus, în urmă cu câteva zile, un buchet de garoafe albe la locul de veşnică odihnă a distinsei Doamne a Europei culturale.
Eterna pentru România, inexistentă pentru incalificabili care conduc azi Romania.