Criticul, istoricul literar, editorul unor opere fundamentale ale culturii românești clasice și contemporane, profesorul Valeriu Râpeanu împlinește 90 de ani.
Cu acest prilej, redacția ziarului nostru, în paginile căruia Valeriu Râpeanu a înregistrat cea mai îndelungată prezență din cariera ziaristică, îi urează La mulți ani! și putere de muncă.
Domnia Sa ne-a încredințat paginile pe care le redăm în continuare, care evocă momente ale formației sale intelectuale, determinate de viața socială și culturală românească.
Generația căreia îi aparțin – sunt născut la 28 septembrie 1931 – a dat jos sau, mai bine zis, a smuls de pe perete cinci rânduri de tablouri
Imediat ce a avut în mâini aceste tablouri, le-a rupt și le-a aruncat în fundul lăzii de gunoi a școlii, sau a clădirii care adăpostea locul de muncă. Ceea ce până atunci fusese Regele, Conducătorul, Secretarul General, Președintele și era ascultat, adulat, slăvit în versuri și cântec, acum nu mai era decât un mușuroi de hârtie ruptă cu obstinație, iar ramele urmau să primească fotografia celui ce avea să-i urmeze imediat. Două din acele ”căderi ale zeilor” au marcat și începutul unor ”drumuri noi” în viața socială românească. Și ne-a înglobat pe toți: în 1944 am pornit de la dreapta la stânga, în 1989 de la stânga la dreapta. Nu ne-a întrebat nimeni unde vrem să mergem și dacă vrem să mergem acolo unde ni se indica.
Pe măsură ce creșteam, părinții aveau grijă ”să învățăm bine”, ca să ”ajungem ceva în viață” – idealul lor, al tuturor era ca aceia ce veneau după ei să urce cel puțin o treaptă pe scara socială a vremii. De aceea, mai ales în mediul intelectualilor din lumea satului pe care l-am cunoscut în primii zece ani ai vieții mele, părinții trebuiau să facă sacrificii materiale ca să-și țină copilul la școală. Ca să primești bursa ce te ”scutea” de taxa care când am intrat în liceu era obligatorie în învățământul secundar – trebuia să ai medie mare și nu-ți permiteai ștrengării, deoarece nota ”la purtare” atârna greu. Ca să nu mai vorbesc de examenul de capacitate (evaluarea națională de astăzi) după cele patru clase de gimnaziu. Notele se dădeau după multă cumpănire și cu multă severitate.
Părinții, nu mai spun de profesori, ne fereau de politică. Mai bine zis ne interziceau orice apropiere de actul politic și la întrebările noastre răspundeau laconic și evaziv. Tăiau discuția foarte scurt: ”tu ocupă-te de carte”. Și treceau la alt subiect.
Dar când România Mare împlinea 20 de ani și Regele Carol al II-lea era sărbătorit pentru 10 ani de ”Restaurație” cum se numea perioada ce trecuse de la venirea sa intempestivă pe Tronul României printr-un act care nu avea nimic legal și părea mai degrabă o Uzurpare, cei mari au început să împrumute sintagma datorată lui Take Ionescu în 1914, și anume ”cascada Tronurilor”, acum era ”cascada hotarelor”. Aveam 10 ani și eram străjeri. Purtam cu mândrie uniforma, spălată și călcată impecabil de mamele noastre, iar basca ne era potrivită cât mai bine pe cap. Cântam din tot sufletul imnurile de slavă pentru ”Marele Străjer” – Regele Carol al II-lea. Pe acest fond, dintr-o dată am auzit la radio, am citit în ziare că rușii ne-au ocupat Basarabia și Bucovina de Nord, maghiarii Ardealul și bulgarii Cadrilaterul. Ca totul să se încheie cu abdicarea Regelui Carol al II-lea. Însoțit de amanta lui, Elena Lupescu, lua pentru totdeauna calea exilului. Drum care mult mai târziu am aflat că fusese presărat cu momente nu lipsite de un haz amar. România Mare revenea practic la ceea ce fusese în 1918. Dacă n-am rezistat armat, noi toți priveam îngrijorați cum oamenii de lângă noi primesc ordine de concentrare, cum se înmulțesc exercițiile militare, marșurile forțate, menite să întărească forța combativă a ostașilor, exercițiile dure pe izlazul satului, pedepsele și bătăile pe care le îndurau soldații din partea subofițerilor și a ofițerilor. Totul a devenit inutil atunci când am intrat în ”războiul sfânt” un an mai târziu.
Viața mea, asemenea cu a clasei intelectuale din lumea satului de atunci, a avut prima revelație cartea. Părinții mei învățători în comuna Ploieștiori în care m-am născut, după ce veneau de la școală și după o (foarte) scurtă odihnă, începeau să citească pentru examenele de grad, care asigurau dacă nu un loc de privilegiat în învățământ, le deschidea calea către o situație morală și materială mai bună în învățământ. Din salariul lor de tot modest cumpărau cărți și de când am început să citesc cumpărau și pentru mine. În casă se orânduise în două etajere o bibliotecă ținută în camera de la stradă, unde noi, copiii (am avut și o soră cu patru ani mai mică decât mine) trebuia să umblăm cu grijă, să nu ”zăpăcim” rânduiala cărților, să nu avem mâinile murdare. A doua bibliotecă pe care am cunoscut-o și pe care am citit-o cu saț era cea a Căminului Cultural, bibliotecară fiind mama mea. Biblioteca reprezenta un dulap de mari dimensiuni adăpostit în școală. Când mama a văzut că de câte ori trec pe lângă dulapul cu atâtea cărți mă opresc și încerc să descifrez titlul, mi-a dat cheile și mi-a spus să-mi aleg ce cărți vreau, dar să i le arăt ei, ca nu cumva să citesc ceva ce ”nu e de nasul meu”.
Cartea, ziarul și radioul au fost primele realități ale vieții mele. Însoțindu-mi părinții la școală, stând cuminte în bancă, am învățat să citesc și să scriu înainte de 7 ani – vârsta legiuită atunci de a păși pragul primei clase primare.
Așteptam ca tata să termine lectura ziarului ”Curentul”, lectura începea invariabil cu editorialul lui Pamfil Șeicaru și priveam fotografiile și apoi silabiseam, iar, pe măsură ce ”înaintam” în vârstă, mă refer la școala primară, citeam știrile și chiar câteva articole.
După ce dădusem jos din Cancelaria școlii, din sălile de clasă, după ce văzusem mergând la Primărie, bunicul matern era notar al comunei, aceleași locuri libere pe pereți, acolo unde fusese portretul Regelui slăvit am înțeles că ”ceva rău” se întâmpla sub ochii noștri. Iar, când mergând în vizită la preotul satului, acesta îl aștepta pe tata cu ”Universul” deschis la pagina cu articolul lui Stelian Popescu despre Ion Antonescu și cu insulte grosolane la adresa fostului rege Carol al II-lea, am înțeles mai bine la 23 august 1944 și am trăit la 22 decembrie ce înseamnă această cădere a tablourilor.
Catastrofele s-au ținut lanț: cutremurul din noiembrie 1940, intrarea în ”războiul sfânt” în 22 iunie 1941, prezentat în toată presa în tonuri exaltate, ca o sărbătoare, ca un eveniment mult așteptat. Aceasta era – cum spunea mai demult N.Iorga – ”țara ziarelor”. Noi la sat trăisem în alt registru sufletesc ziua de Duminică, 22 iunie 1941: acela al unei disperări fără margini, deoarece trei flăcăi din sat abia însurați, aflați în permisie, trebuiau să se prezinte de urgență la prima unitate militară. Plecarea lor către gară s-a transformat într-un bocet colectiv, pentru că băieții plecau către câmpurile morții.
Într-o zi care a devenit pentru mulți ani sărbătoarea națională a României s-a auzit în jurul orei 19.00 la Radio vocea impunătoare a unuia dintre crainici, poate Dumitru Psatta, poate Mihai Zirra, poate Gheorghe Soare, care ne invita să rămânem în fața aparatelor de radio pentru că în jurul orei 10 avea să se transmită un comunicat de importanță pentru țară. Ca apoi timp de trei ore să se transmită muzică de fanfară, cântece patriotice și melodii populare. Toate pe ritmuri avântate, optimiste, eterice. La ora zece și vreo câteva minute Regele Mihai I ne vestea că am ieșit din războiul dus alături de puterile Axei și ne-am alăturat Națiunilor Unite, adică Statelor Unite ale Americii, Marii Britanii și Uniunii Sovietice. Cădea cel de-al doilea portret al mareșalului Ion Antonescu, a fost dat jos începând de a doua zi. Avea să fie primul care peste doi ani va sta în fața plutonului de execuție. Se deschidea ”o nouă eră” în viața României. Era în care la câteva săptămâni după actul de la 23 august se pornea războiul româno-român, care avea ca țel nu numai construirea ”noii societăți”, și anume cea socialistă. ”Drumul spre stânga” începea în forță, cu demascări, arestări, condamnări. Citeam, auzeam, vedeam. Cele două guverne conduse de generalii Sănătescu și respectiv Rădescu cădeau sub ”presiunea maselor populare”. La 6 martie 1945 când pumnul lui Andrei Ianuarevici Vâșinski a izbutit să aducă la putere ”un guvern de largă concentrare democratică” din care erau excluse tocmai partidele democratice ale țării. În acel moment nu mai era niciun dubiu: ”viața vechii Românii se încheiase”. Mai rămâneau doar speranțele în venirea americanilor, întreținute atunci la început de Radio Londra și Vocea Americii. Credeam cu obstinație. În nopțile premergătoare împlinirii unui an de la instaurarea guvernului dr.Petru Groza colegii noștri mai mari de la liceul Sfinții Petru și Pavel au scris pe imobile din centrul orașului U.T.M.
Se dădea ca sigură venirea americanilor la începutul lunii martie 1946, care nu voiau să-i permită lui Petru Groza să sărbătorească un an de la venirea lui la cârma țării.
Aveam abia 14 ani, înțelegeam evenimentele și ceea ce se petrecea chiar ne implica și pe noi. Manualele de istorie, geografie și limba și literatura română – care când ne-am întors în clase în toamna lui 1944 aveau pagini smulse, până la atacurile deșănțate împotriva oamenilor politici, ziariștilor, militarilor – totul era mediatizat. O răsturnare violentă, dramatică a valorilor se împlinea în fiecare zi.
Profesorii în marea lor majoritate erau bine pregătiți și competenți și nu se mărgineau doar să ne transmită cunoștințe, ci se străduiau să ne lărgească orizontul spiritual prin toate mijloacele. Temelia educației spirituale era cultura noastră clasică. Cărțile noastre de căpătâi erau cele ale lui Eminescu, Alecsandri, Odobescu, Creangă, Caragiale și tot ce forma zestrea spirituală a României. Le citeam, le reciteam, cei cu memoria bună, cum eram eu, declamam versurile lor. Nu-i pot uita pe toți profesorii care ne-au îndrumat. Pentru mine un rol hotărâtor în viață l-a avut N.I.Simache, care avea o acribie fenomenală, o stăpânire a oricărui subiect până în ultimele amănunte, trecând peste secole și făcând cele mai neașteptate legături cu o pasiune, cu o frumusețe a expunerii cum rar se pot întâlni. Zeul său era Nicolae Iorga. Cei mai vârstnici spuneau că a fost unul din elevii preferați ai lui N.Iorga. În orice caz, când rostea numele Profesorului, o undă de emoție nu putea să fie stăvilită.
De la el a pornit pasiunea mea pentru Nicolae Iorga, pe care îl văzusem la Vălenii de Munte în 1940, când părinții mă luaseră la ultima ediție a Cursurilor de Vară (nimeni nu bănuia că peste patru luni doar, cel ce mi-a părut un personaj dintr-o legendă, pogorând printre pământeni, avea să fie ucis cu bestialitate) de o grupare de legionari, care vroiau să ”pedepsească” pe bătrânii care se opuseseră celor tineri. Elev în clasa a II-a de liceu, îi ascultasem în Amfiteatrul Liceului pe Gheorghe I.Brătianu și pe Constantin C.Giurescu, vorbind despre drepturile noastre asupra Ardealului. Era în 1943 și 1944. Apoi l-am ascultat pe Șerban Cioculescu înainte ca regimul nou instalat să facă din el inamicul politic nr.1, luându-i dreptul de a publica în presă, edituri, eliminându-l din învățământ. Când colegul și prietenul meu Dan Grigorescu l-a citat pe Șerban Cioculescu într-o notă, șeful catedrei de istoria literaturii române Ion Vitner, medic stomatolog, care în 1949 îi luase locul lui G.Călinescu dat afară din învățământ, a organizat ”o prelucrare”. A fost de o duritate uluitoare (”Cum este cu putință ca în Facultatea noastră – spunea pe un ton indignat, roșu la față de mânie – să fie citat numele lui Șerban Cioculescu” etc.)
Nu era un fapt izolat, făcea parte dintr-o ofensivă îndreptată împotriva intelectualității românești, care avea ca țintă lichidarea ei, fie prin aspre condamnări la închisoare (unde unii piereau, cazul lui Gheorghe I.Brătianu este concludent: mort în închisoarea de la Sighetul Marmației în 1953), fie prin marginalizarea lor, prin excluderea din învățământ, prin interdicția de a publica, imposibilitatea de a le fi citat numele. Nu și pe aceea de a le plagia opera.
În 1954 am intrat în ”lumea literară” (vara lui 1954) la Gazeta literară, recomandat de George Macovescu, căruia i s-a alăturat și Tudor Vianu, redactorul șef al revistei fiind Zaharia Stancu, unde am cunoscut scriitori ai generației vârstnice. Și atunci am înțeles mai bine ce se întâmpla sub ochii noștri de adolescenți, crescuți în cultul valorilor românești. Am înțeles că trebuia să fim o țară fără trecut. Citeam îngroziți prin 1947 un articol semnat de un viitor director al celei mai mari edituri din România acelei vremi, Al.I. Ștefănescu, despre ”Naționalismul lui Alecsandri”, ca și cel care a preludat interzicerea lui Tudor Arghezi: Poezia putrefacției, sau putrefacția poeziei, ”semnat” de unul din iluștrii necunoscuți de până atunci, ca apoi să devină unul din ideologii P.C.R. și redactor șef al ziarului Scânteia, Sorin Toma.
Istoria se repetă. Deseori chiar în timpul vieții noastre.
Rădăcinile copilăriei, adolescenței și primei tinereți ne-au fost tăiate în anii imediat următori lui 23 august 1944 și de aceea, de-a lungul anilor, prin scrisul meu, prin edițiile critice, prefețele, studiile, am căutat și în bună parte am reușit să aduc la lumină opere ale scriitorilor și oamenilor de cultură interziși, N.Iorga, Gheorghe I.Brătianu, Cella Delavrancea, ca editor am inițiat colecții cum ar fi ”Biblioteca de Filosofie a Culturii Românești”,”Istoriile literaturii române”, ”Thalia”, în care au repus în circulație opere din diferite domenii ale culturii naționale, decenii întregi puse cu strășnicie la index, ca redactor am adus în paginile publicațiilor la care am lucrat nume reprezentative ale culturii românești!
Cât am reușit? Fără îndoială nu tot ce aș fi vrut. Dar pentru ceea ce am făcut, tot ce a apărut mulțumesc confraților editori, directorilor, instituții de cultură, celor precum domnul George Constantin Păunescu, fără sprijinul căruia în ultimii ani cărți de și despre N.Iorga și despre Gheorghe I.Brătianu n-ar fi văzut lumina tiparului.
Generația mea a fost o generație greu încercată. Și totuși ea a reușit să realizeze multe fapte de cultură, menite să rămână. Înfrângând opreliști, obtuzități, reavoință, spirit antinațional.
