Unul dintre cele mai bune ziare pe care le citeam încă din anii studenţiei era… Televiziunea Română; deşi nu se tipărea pe coli de hârtie, ea se întipărea în ochii celor care priveau micile ecrane. De această modalitate culturală de masă mă leagă unele amintiri preţioase cum ar fi: participarea fiului nostru cel mare Vlad Mihai, aflat la vârsta copilăriei, în emisiunile TV realizate de Romaniţa Ştenţel şi Petre Ghelmez sub genericul “Puf Pufos”; prezenţa mea în calitate de Ambasador al României în Regatul Arabiei Saudite, Regatul Bahrain şi Sultanatul Oman în cadrul unor emisiuni ale Mihaelei Crăciun la TVR Internaţional.
Există mulţi analişti şi cercetători autohtoni care îşi pot pune în valoare calităţile de natură evocativă şi interpretativă referitoare la istoria Televiziunii noastre. În ceea ce mă priveşte, menţionez acum numai câteva repere semnificative: *1925 – Laboratorul de Optică şi Acustică al Universităţii din Bucureşti transmitea în premieră pe distanţe scurte mici desene animate; *1937 – la Politehnica din Capitală, inginerul Cristian Musceleanu prezenta publicului un post de televiziune cu disc Nipkow, iar la Ateneul Român făcea o demonstraţie cu o cameră de luat vederi (rezoluţie: 45 de linii; lungime de undă: 80 de metri) şi un receptor cu diagonala ecranului de numai 7 centimetri; *1938 – firma Philips aducea în România o staţie electronică de emisie cu o rezoluţie de 405 linii; *1939 – compania Telefunken prezenta la Bucureşti un sistem TV prin cablu; *1955 – se realizau primele emisiuni experimentale TV cu emiţătorul construit de inginerul Alexandru Spătaru; *31 decembrie 1956 – avea loc inaugurarea oficială a Televiziunii Române cu Studioul său în Strada Molière nr. 2; *1963 – se efectua conectarea la reţelele Interviziunii şi Euroviziunii; *1970 – se deschidea noul sediu al TVR din Calea Dorobanţilor, construit după modelul edificiului BBC care era la momentul respectiv unul dintre cele mai moderne la nivel european (având trei studiouri mari; un studio mediu pentru ştiri; două studiouri mici pentru crainici; un studio muzical); *1983 – era introdusă televiziunea în culori prin achiziţionarea şi aplicarea sistemului de transmisie PAL.
La aproape un deceniu de la inaugurarea Televiziunii naţionale – mai exact la 22 mai 1965 – lua naştere cea mai longevivă emisiune a acesteia, denumită Teleenciclopedia printr-un termen care asocia două idei esenţiale: televiziunea ca mijloc şi enciclopedia ca tematică.
Voi începe cu acel Alter Ego sonor al splendidei emisiuni culturale. Mă refer la lucrarea intitulată “Moment muzical pentru pian şi orchestră” a compozitorului şi precursorului operetei moderne româneşti, Nicolae Kirculescu (1903-1985), creator al multor melodii îndrăgite de români: “La căsuţa cu zorele”; “Inimă, de ce nu vrei să-mbătrâneşti?”; “Violete pentru fete”; “Aşa începe dragostea”; “Prima poezie”; “Coşarul”; “Nu te pot uita” ş.a. care au rămas în memoria mea până astăzi când tinereţea s-a transformat într-o scumpă amintire. Piesa respectivă fusese înregistrată în cursul anului 1965 în interpretarea pianistului Dan Grigore (pe atunci student) împreună cu Orchestra Radio dirijată de Iosif Conta.
Primilor autori ai Teleenciclopediei săptămânale, Dumitru Udrescu şi Adolf Oprescu, le-au urmat tandemurile Toma Popescu şi Ioan Ionel, Ioan Ionel şi Cornelia Rădulescu, aceasta rămânând unicul coordonator al emisiunii după anul 1989. Într-un interviu publicat în gazeta ieşeană “Suplimentul de cultură”, realizatoarea Cornelia Rădulescu explica astfel succesul peren al Teleenciclopediei în condiţiile unei mari concurenţe din partea emisiunilor străine Animal Planet şi National Geographic: “E o întrebare la care nu aş putea să răspund, decât filosofând. Telespectatorul este cel care poate să explice mai bine. Presupun că diversitatea subiectelor abordate de Teleenciclopedia, faptul că sunt foarte concentrate şi nu îţi lasă timp să te plictiseşti, faptul că documentarele sunt traduse foarte bine şi textele au acurateţe… Nu am vrut niciodată să fim preţioşi, pretenţioşi; emisiunea a avut un limbaj cumsecade, pentru toată lumea. Nu cred că seplictiseşte un savant, dar şi un ţăran cu patru clase înţelege.”. Confirm consideraţiile talentatei realizatoare TV, întemeindu-mă pe experienţa personală: din perioada studenţiei şi până astăzi – exceptând anii când mă aflam în misiuni diplomatice peste hotarele ţării – orizontul meu informaţional s-a amplificat în mod semnificativ datorită vizionării emisiunilor Teleenciclopediei.
Vocile prezentatorilor au fost dintre cele mai diverse, incluzând prestigioşi actori: Ruxandra Sireteanu; Dinu Ianculescu; Ludovic Antal; Irina Petrescu; Sanda Ţăranu; Silviu Stănculescu; Adela Mărculescu; Ion Caramitru; George Oancea; Traian Stănescu; Sorin Balaban; Florian Pittiş; Lucia Mureşan; Cristiana Bota; Petru Mărgineanu; Carmen Movileanu; Mircea Neacşa; Mihai-Gruia Sandu.
La venerabila vârstă de 87 de ani, “vocea de aur” a Marianei Zaharescu părăsea pentru totdeauna micile ecrane în septembrie 2019, dar rămânea în sufletele milioanelor de români. Am luat cunoştinţă din surse publice de anumite amintiri ale agreabilei prezenţe din istoria televiziunii noastre, iar una dintre acestea m-a emoţionat puternic: “Mă oprea lumea pe stradă şi îmi pipăia părul pentru a se asigura că este natural. Apoi erau foarte curioşi ca să vadă cum am picioarele. La TV nu apăream decât de la bust în sus, aşa că mă analizau amănunţit. A-propos de asta, o fetiţă de vreo cinci anişori m-a întrebat odată: «Doamnă, vă văd la televizor, dar nu-mi dau seama unde ţineţi picioarele. M-am uitat şi în spatele televizorului, dar tot nu le-am văzut.».”.
Iluştri oameni de cultură au înnobilat de-a lungul anilor – în calitate de reputaţi consultanţi ştiinţifici – emisiunile Teleenciclopediei, cuvenindu-se a aminti aceste nume: Constantin Daicoviciu; Emil Condurachi; Dan Grigorescu; Răzvan Theodorescu; Andrei Pleşu; Neagu Djuvara; Dinu C. Giurescu; Octavian Paler; Ion Frunzetti; Alexandru Marinescu. Urmăresc cu mult interes participarea, în calitate de consultant ştiinţific, a profesorului universitar doctor, general în rezervă Mihail E. Ionescu, un prieten de-al meu de ani buni. Sursele de documentare erau alcătuite atât din producţii străine, mai ales ale BBC, cât şi din materiale interne redactate cu profesionalism de: Alexandru Stark; Dionisie Şincan; Maria Preduţ; Manase Radnev; Toma Popescu.
Deşi am avut unele prilejuri de a sta mai multă vreme în alte ţări (Cehoslovacia; Austria; Vietnam; Turcia; Arabia Saudită; Georgia), nu am identificat în perioadele şi în ţările respective existenţa unor emisiuni similare Teleenciclopediei noastre. Nu este o observaţie critică la adresa acelor televiziuni, ci mai degrabă o binemeritată laudă la adresa serviciilor Televiziunii Române, puse în slujba educaţiei şi informaţiei cultural-ştiinţifice. Mă bucur că regimul trecut nu a renunţat niciodată la prezenţa acestei emisiuni în grilele programelor săptămânale, chiar dacă nu avea cum să scape rigorii exagerate a cenzorilor puşi să vegheze asupra “educării revoluţionare a omului de tip nou”.
Teleenciclopedia a reuşit să se adapteze la contextul post-decembrist, abordând o serie de teme anterior interzise cum ar fi: istoria Regalităţii din România; monumente identitare ale diferitelor religii; biografii necenzurate ale unor scriitori, artişti, savanţi, teologi şi oameni de stat care înfruntaseră închisorile comuniste; episoade inedite din cele două Războaie Mondiale, din rezistenţa antifascistă şi mişcarea comunistă internaţională. Sunt un telespectator fidel al acestei mari emisiuni de pe micile ecrane, care în prezent a îmbrăcat noi veşminte menite să atragă un public cât mai larg şi mai divers.
Iată de ce pot spune acum aceste cuvinte în nota unei sincere şi îndelungate admiraţii: “Să ne trăiţi întru mulţi ani, Distinsă Doamnă Teleenciclopedia, împreună cu mesajele Dumneavoastră, făurite de aproape şase decenii din cuvinte şi imagini memorabile!”.
