După revenirea mea în ţară în februarie 2012, la încheierea îndelungatei activităţi diplomatice desfăşurate în multe ţări ale lumii, am vizitat de câteva ori “Mănăstirea Antim” din centrul Bucureştilor. Între timp, m-am documentat cu privire la relaţia istorică dintre Antim Ivireanul şi acest lăcaş de cult în contextul elaborării cărţii intitulate Antim Ivireanul. Puntea dintre Spirite, care a apărut în 2015 şi a unor articole publicate în ultimii ani în gazeta Curierul Naţional. Mărturisesc faptul că am rezervat în vizitele efectuate câteva momente pentru rugăciunile mele de unul singur, după pierderea scumpei soţii Maria Cornelia în toamna anului 2013. Ca profesor la unele universităţi din Capitală, am sugerat studenţilor şi masteranzilor mei să viziteze acest obiectiv şi sunt bucuros, constatând că mulţi dintre ei au răspuns propunerii respective. Ca Ambasador al României în Georgia, am avut multe ocazii de a prezenta, în diferite medii diplomatice şi academice, această Mănăstire.
Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, Mitropolit al Ungro-Vlahiei în perioada 1708-1716 a ctitorit frumoasa mănăstire între anii 1713 şi 1715 în “mahalaua popii lui Ivaşco”, pe locul unde se aflase înainte o veche biserică de lemn cu hramul “Sfântul Nicolae”. Complexul alcătuit din biserică, clopotniţă, paraclis, chilii şi case ecumenice a fost executat pe baza planurilor întocmite de către Antim Ivireanul. În 5 februarie 1713, de ziua prăznuirii Sfintei Agata, dânsul a decis să ridice acea mănăstire, punând în acest scop întreaga sa avere – după cum se arăta în limbajul arhaic al unui pergament intitulat Aşezământul Mănăstirii,păstrat la Arhivele Statului – “întru slava şi mulţămită Însuşi întru troiţă şi întru cinstea şi lauda Tuturor Sfinţilor dimpreună, încât să fie şi să se numească mănăstire a tuturor Sfinţilor cărora am şi închinat-o şi pe numele lor am zidit-o, ca să se prăznuiască întru ea cu mărire şi să se cinstească necontenit cu laude şi cu cântări, ca nişte prieteni ai lui Dumnezeu şi ajutători şi sprijinitori ai tuturor pravoslavnicilor străini”. Sfântul Ierarh Antim menţiona în acelaşi document următoarele caracteristici ale ctitoriei sale: “…să fie slobodă, singură ei şi legiuitoare, singură stăpânitoare şi nimănui supusă, fără numai lui Dumnezeu şi Tuturor Sfinţilor cărora am şi închinat-o. Să nu fie subt stăpânire patrierşească, nici subt vreo vrednicie domnească, nici subt stăpânirea arhiereului ţării, nici vreunui boiaru, nici vreunei mănăstiri veri mari, veri mici, ci numai numele cel canonicesc al preasfinţitului mitropolit să se pomenească întru ea, după rânduiala cea bisericească.”.
Ctitorul a întocmit, cu mâna lui, planurile mănăstirii dintre care două se păstrează până în zilele noastre: planul original, pe hârtie, al bisericii, ataşat testamentului său privind mănăstirea şi planul pe pergament, realizat în anul 1713. Testamentul, început la 24 aprilie 1713 şi completat la 15 martie 1716, prevede o serie de dispoziţii cu privire la modul de organizare şi de administrare a clădirilor şi averilor mănăstirii. Intrarea în curtea mănăstirii (care iniţial avea formă pătrată) se face prin poarta unui Turn-Clopotniţă foarte impunător. Faţada bisericii mari este precedată de un pridvor monumental, sprijinit pe 10 coloane de piatră cu capiteluri sculptate în stil brâncovenesc; deasupra uşii de la intrare, sub Pisanie, se află sculptura emblemei Sfântului Antim: un melc simbolizând credinţa şi smerenia, care este încadrat de o cunună de lauri şi are o stea în partea superioară. Potrivit unor scrieri din acea epocă, toate sculpturile de piatră ale Tâmplei (peretelui de lemn, împodobit cu icoane, ce desparte Altarul de restul bisericii), ale ancadramentelor şi picioarelor coloanelor, precum şi pictura din biserica mare şi din paraclis au fost executate după schiţele ctitorului Antim Ivireanul; dânsul a pictat – personal ori alături de Preda Zugravul – câteva icoane aflate pe fresca zidurilor şi icoanele de lângă iconostas (icoana Tuturor Sfinţilor; icoana celor Patru Sfinţi: Agata, Antim, Alexie, Nicolae) şi a sculptat uşa de lemn a bisericii.
Antim Ivireanul devenise foarte cunoscut şi respectat pentru faptele sale de binefacere şi pentru grija faţă de cei nevoiaşi. Astfel, în fiecare an, erau daţi la şcoală anumiţi copii cărora mănăstirea le asigura toate cheltuielile privind cazarea, masa, cărţile şi hainele. Mitropolitul poruncise preoţilor să înmormânteze gratuit pe săracii fără adăpost care decedau şi să li se facă toate pomenirile cuvenite. Tot din veniturile mănăstirii erau îmbrăcaţi cei sărmani, bătrânii şi copiii din familii cu greutăţi financiare. Înfiinţase, de asemenea, o tipografie în cadrul mănăstirii, dorind – după propria mărturisire – “ca tipograful să aibă datoria de a învăţa meşteşugul tipografiei, unul după altul, pentru ca să nu piară acest meşteşug din ţară”. Antim a mai creat la acea mănăstire, pentru prima oară în Ţara Românească, o bibliotecă publică de împrumut, impunând următoarea procedură: “de va trebui cumva cineva să ia vreo carte sau să citească sau să o scrie sau să caute ceva într-ânsa, să se ceară răvaş, iscălit de cei ce o cer, cu făgăduiala că o va trimite înapoi cu termen hotărât, altfel să nu se dea, şi să poarte grija să fie restituită”.
Mănăstirea “Antim”, cunoscută şi ca “Mănăstirea Tuturor Sfinţilor”, a avut o istorie agitată: *un puternic cutremur din 31 mai 1738 a distrus cele două turle originale ale bisericii care au fost pe urmă înlocuite cu altele din lemn; *sub regimul fanariot, monahii greci au jefuit averea mănăstirii şi, în consecinţă, acest lăcaş nu a mai putut îndeplini misiunile filantropico-creştine ce fuseseră propuse şi lăsate moştenire de la Sfântul Antim; *din cauza situaţiei jalnice în care ajunsese mănăstirea, la 22 martie 1797 Alexandru Vodă Ipsilanti a degradat-o ca “metoc” (o mănăstire micuţă, folosită pentru găzduirea călugărilor) al Episcopiei Argeşului.
La începutul veacului al XIX-lea, mănăstirea avea o situaţie ameliorată datorită strădaniei celor doi Episcopi ai Argeşului, Iosif (susţinut de Mitropolitul Dosoftei) şi, după dânsul, Ilarion. Cunoscându-se anterior, Episcopul Ilarion şi Tudor Vladimirescu se întâlneau deseori şi se sfătuiau în taină; această relaţie strânsă îl determinase pe istoricul şi publicistul Constantin D. Aricescu (1823-1886) să afirme: “Ilarion a fost capul răscoalei, iar Tudor numai braţul ei.”; acolo Tudor şi-a redactat Proclamaţia către “tot norodul omenesc” din Ţara Românească, document ce avea să fie prezentat la Padeş în ziua de 23 ianuarie 1821, iar monahul David a cusut steagul tricolor cu icoanele “Sfintei Treimi” şi ale Sfinţilor Mari Mucenici Gheorghe şi Teodor Tiron. În ultima jumătate a acelui veac, a fost înlocuită pictura iniţială, serios deteriorată cu una nouă, creată de Petre Alexandrescu şi s-a introdus mobilierul în stil neo-renascentist, făcut de sculptorul Carol Storck. În chiliile mănăstirii, au funcţionat “Seminarul Mitropoliei Ungro-Vlahiei” (1836-1840) şi “Arhivele Statului” (1840-1864). Între anii 1938 şi 1940 acolo s-au desfăşurat cursurile “Academiei de muzică bisericească”, întrerupte, însă, de cutremurul din noiembrie1940 şi începerea celui de-al Doilea Război Mondial. La sfârşitul anului 1945 a luat fiinţă Mişcarea “Rugul Aprins”, găzduită de sala bibliotecii din casa ecumenică, unde veneau intelectuali, preoţi, studenţi, călugări, scriitori, jurnalişti, oameni de cultură şi artă ş.a.; autoritătile comuniste pro-sovietice au oprit definitiv Mişcarea în anul 1948, condamnând pe iniţiatorii acesteia la ani grei de detenţie. În timpul Patriarhului Iustinian, a fost restaurat Paraclisul; pictura în stil neobizantin din pridvorul şi din interiorul turlelor bisericii mari a fost realizată de Costin Petrescu, iar mozaicul monumental de pe frontispiciul bisericii şi pictura sălilor mari ale “Palatului Sinodal” au fost executate de Olga Greceanu. În contextul amplelor lucrări de sistematizare a centrului istoric al Capitalei României, efectuate în cursul anului 1984, “Palatul Sinodal” a fost translatat 25 de metri în direcţia sud-vest şi rotit cu 13 grade, fiind mutat pe un sistem de role şi salvat în acest fel de la demolarea sa.
Mănăstirea “Antim” este un obiectiv de referinţă pe harta culturală şi turistică a Bucureştilor, ce merită cu prisosinţă să fie vizitat în orice perioadă a anului.
