Dr. Dan Mihai Bârliba
Capacitatea vorbirii este definitorie pentru fiinţele umane în general, dar aceasta devine o calitate excepţională atunci când este cultivată ca atare (e.g. arta actoriei; arta oratoriei; arta politicii; arta diplomaţiei). Din Antichitate până în zilele noastre, performanţele vorbirii au fost şi sunt apreciate pe scenele teatrelor şi ecranele cinematografelor, în amfiteatre universitare şi aule academice, în parlamente şi pieţe publice.
Din comoara înţelepciunii acumulate de-a lungul veacurilor am selectat, fără o ordine cronologică sau valorică, cugetările care urmează.
“Una dintre marile arte ale conversaţiei este tăcerea” (Cicero); “Taci, atâta timp cât nu poţi spune mai mult decât tăcerea!” (Pitagora); “Vorbeşte, dacă sunt cuvintele tale; dacă nu, taci!” (Euripide); “Natura a dat omului două urechi şi numai o singură limbă pentru ca să poată asculta de două ori mai mult decât vorbeşte.” (Epictet); “Unii tac din înţelepciune, alţii tac din prostie. Oricum ar fi, tăcerea lor vorbeşte.” (Dimitrie Cantemir); “Pălăvrăgeala este puterea celor slabi” (Alphonse de Lamartine); “Munca purifică mintea, formează omul, iar pălăvrăgeala îl descompune.” (Feodor Dostoievski); “Există oameni care vorbesc cu o clipă înainte de a fi gândit.” (Jean de La Bruyère); “Tace doar cel care poate vorbi.” (Jean-Paul Sartre); “Tăcerea este umbra unui cuvânt.” (Lucian Blaga); “Trebuie să te formezi pentru a şti să asculţi. Există o artă a ascultării? Se pare că da. A te pricepe să asculţi pe oameni este o achiziţie a înţelepciunii.” (Tudor Vianu); “Tăcerea bine plasată este mai elocventă decât orice discurs.” (Martin F. Tupper); “Să te gândeşti de o sută de ori când scoţi vorba din gură, că nu ştii unde loveşti cu ea.” (Ileana Vulpescu); “Tăcerea este zona de siguranţă a conversaţiei.” (Arnold Glasow).
Din poezia “Să vină” a lui Marin Sorescu citez aceste versuri: “Să vină cine mai e de venit./Profeţi, prooroci, oratori./Eu, cât mai am de trăit,/Am timp să-i ascult, uneori./Ştiu, ştiu, vorbesc fără şir/Şi se îngână, gesticulează./Eu nu-i ascult să mă mir,/Nici anecdota nu mai primează…/Oricum, vreau să-i ascult de la capăt,/Sunt abonatul lor la delir./În scurt răstimpul, până nu scapăt,/Să-mi spună totul, din păr a fir.”.
Au trecut pragul Eternităţii: Demostene; Pericle; Eschine; Cicero; Quintillian; Sfântul Ioan Gură de Aur; Jacques-Bénigne Bossuet; George Washington; Abraham Lincoln; Maximilien de Robespierre; Giuseppe Garibaldi; Aristide Briand; Winston Churchill; Charles de Gaulle; Martin Luther King şi mulţi alţi “maeştri ai verbului rostit”.
Ca români avem privilegiul de a ne putea mândri cu Mihail Kogălniceanu; Titu Maiorescu; Barbu Ştefănescu-Delavrancea; Take Ionescu; Petre P. Carp; Nicolae Iorga; Elena Văcărescu; Nicolae Titulescu; Nae Ionescu; Vasile Pârvan; P.P. Negulescu; George Călinescu; Ion Petrovici şi mulţi alţii de aleasă competenţă oratorică.
Soţia mea şi – după plecarea ei ireversibilă în noiembrie 2013 – semnatarul acestor rânduri au optat pentru ţinerea unor cursuri de retorică la două universităţi din Capitală din dorinţa de a răspândi în mediul studenţilor şi masteranzilor pasiunea pentru vorbirea elevată şi convingătoare.
Din nefericire, verbul “a vorbi” are uneori conotaţii negative; sunt situaţii când vorbirea se transformă în vorbărie goală şi obositoare. Dicţionarele limbii române au multe sinonime pentru această meteahnă: “pălăvrăgeală; trăncăneală; flecăreală; sporovăială; locvacitate; logoree; limbuţie; poliloghie; limbariţă; gură spartă; limbă lungă; vorbe goale; baliverne; verzi şi uscate; vorbe în vânt; a bate apa în piuă; vrute şi nevrute; treanca-fleanca; melniţă” ş.a.
Una dintre cele mai sugestive metafore pentru exprimarea vorbăriei aparţine ilustrului logician şi artizan al culturii noastre moderne, Titu Maiorescu (1840-1917). Într-un celebru articol publicat în anul 1873 acesta explica în detaliu conţinutul expresiei “beţia de cuvinte”: “Există un fel de beţie, deosebită între toate prin mijlocul cel extraordinar al producerii ei, care se arată a fi privilegiul exclusiv al omului, în ciuda celorlalte animale: este beţia de cuvinte. Cuvântul, ca şi alte mijloace de beţie e, până la un grad oarecare, un stimulent al inteligenţei. Consumat, însă, în cantităţi prea mari şi, mai ales, preparat astfel încât să se prea eterizeze şi să-şi piardă cu totul cuprinsul intuitiv al realităţii, el devine un mijloc puternic pentru ameţirea inteligenţei.” Maiorescu menţiona următoarele fenomene concrete ale “beţiei de cuvinte”: o cantitate exagerată a vorbelor; folosirea cuvintelor seci şi confuze; pierderea oricărui fir logic; contrazicerea gândurilor; violenţa limbajului.
De ani de zile urmăresc diverse dezbateri televizate, constatând cu mâhnire că se emit cuvinte peste cuvinte, obosind telespectatorii puşi în situaţia de a pierde sensurile unor idei sau puterea persuasivă a unor argumente; asist la un fel de “pălăvrăgeală super-intelectuală” care este distinctă de cea din târg sau de la birt, de la stadion ori din tren, de la moară sau de la gară (am spus distinctă, nu distinsă).
Mărturisesc o obişnuinţă din îndelungata mea viaţă desfăşurată în domeniul relaţiilor internaţionale: aceea de a păstra tăcerea şi a asculta cu atenţie pe interlocutori, înainte de a emite eu însumi anumite aserţiuni, chiar atunci când sunt în dezacord cu afirmaţiile şi evaluările acestora. Încă în anii studenţiei aflasem din cărţile de istorie despre Quintus Fabius Maximus “Cunctatorul” (275-203 Î.Hr.) care amânase momentul unei bătălii decisive împotriva armatei vestitului general cartaginez Hannibal cu scopul epuizării rezervelor de hrană şi al deteriorării stării de spirit a adversarilor, reuşind în final să obţină victoria dorită. Peste câteva decenii, aflam că în ştiinţa retoricii există aşa-numita “metodă a cunctaţiei (a temporizării)” care preluase modelul generalului roman.
Iată de ce îi admir pe comentatorii şi analiştii noştri (nu mulţi la număr) care nu se grăbesc să-şi expună opiniile sau convingerile în cadrul unor dezbateri televizate, aşteptând în linişte cu ceea ce aş numi “o răbdare inteligentă” ca ceilalţi participanţi să se exprime în faţa telespectatorilor.
Voi încheia acest articol cu o serie de însemnări despre virtuţile tăcerii, preluate din cartea mea publicată în anul 2016: “Omul se deosebeşte de animale prin două mari calităţi: vorbirea şi tăcerea.”; “O metodă eficientă de evitare a unor greşeli de vorbire este tăcerea.”; “Tăcerea este sora vitregă a Vorbirii.”; “Tăcerea – o condiţie necesară, dar nu suficientă pentru a deveni filosof.”; “În pipa timonierului au ars în tăcere atâtea ceasuri de singurătate!”; “Apele izvoarelor au uitat cam repede de tăcerea adâncurilor.”; “Amforele au fost martore la atâtea petreceri antice, dar preferă să păstreze tăcerea.”; “Tăcerea se învaţă – tăcând, tot aşa cum mersul se învaţă – mergând.”; “Piramidele se odihnesc într-o tăcere mormântală.”; “Nu îmi pot explica de ce cuvântul <tăcere> este de Genul Feminin.”; “Clipele sunt cele care alcătuiesc, într-o deplină tăcere, mileniile.”; “De sute de ani, în străvechea cetate domneşte Tăcerea.”; “Datorită lui Brâncuşi piatra a aflat ce înseamnă Sărutul Iubirii şi Tăcerea Înţelepciunii.”; “Indiscreţia reuşeşte să se strecoare, în tăcere, prin gaura cheii.”; “Toate bibliotecile păstrează tăcerea, deşi ar avea multe de spus.”; “Fără arcuş, vioara ar fi condamnată la tăcere.”.
Vorbire versus vorbărie – două cuvinte asemănătoare în privinţa scrierii şi a pronunţării, dar radical deosebite prin semnificaţia şi intenţionalitatea lor.
