Zâmbete româneşti

Dr. Dan Mihai Bârliba

Sunt fericit că aparţin unui popor care vrea şi ştie să zâmbească, de multe ori chiar să râdă în hohote, trecând mai uşor prin luminile şi umbrele vieţii. Mulţi dintre oamenii de cultură ai neamului nostru s-au străduit să ilustreze acest adevăr incontestabil şi neperisabil. Amintesc proverbele, zicătorile şi snoavele populare cu Păcală; povestirile satirice ale lui Costache Negruzzi; fabulele lui Anton Pann, Grigore Alexandrescu şi Alecu Donici; comediile lui Vasile Alecsandri, Ion Luca Caragiale, Victor Ion Popa, Mihail Sebastian, Aurel Baranga, Tudor Muşatescu, Teodor Mazilu şi Ion Băieşu; cupletele lui Constantin Tănase; romanţele lui Ion Minulescu; poeziile lui George Topârceanu şi Marin Sorescu; epigramele lui Păstorel Teodoreanu şi Cincinat Pavelescu; discursurile lui Mihail Kogălniceanu, Titu Maiorescu, Nicolae Iorga şi Nicolae Titulescu. O trăsătură definitorie a comicului existent în sfera beletristicii autohtone este polivalenţa acestuia, reflectată în: exprimări amuzante de genul celor aparţinând Coanei Chiriţa (e.g. tambour d’instruction/tobă de carte); nume hazlii precum cele ale personajelor caragialeşti (e.g. Trahanache, Dandanache, Farfuridi, Brânzovenescu, Pristanda, Ipingescu, Tipătescu, Pampon, Crăcănel, Gudurău, Titircă, Venturiano, Lache, Mache); situaţii generatoare de neînţelegeri (e.g. confuziile între Strada Pacienţei şi Strada Sapienţei sau între numerele 6 şi 9 ale aceleiaşi străzi bucureştene); happy end-uri surprinzătoare (e.g. textul agramat “Pupat toţi piaţa endependenţi” din “Telegramele” lui Caragiale).

Voi prezenta în cele ce urmează doar câteva aspecte de referinţă din biografia zâmbetului românesc. Mai întâi voi cita un fragment din cuvântarea patriotardă a lui Caţavencu din comedia lui Nenea Iancu, “O scrisoare pierdută”: “Până când să n-avem şi noi faliţii noştri? Anglia-şi are faliţii săi, Franţa-şi are faliţii săi, până şi chiar Austria-şi are faliţii săi, în fine oricare naţiune, oricare popor, oricare ţară îşi are faliţii săi. Numai noi să n-avem faliţii noştri!”. Plină de haz este, de asemenea, poezia “Acceleratul” de George Topârceanu, care se încheie astfel: “Doar un pui de piţigoi,/Într-un vârf de fag pitic,/Stă cu penele vâlvoi/Şi făcând pe supăratul:/- Ce să fie? Nu-i nimic./A trecut Acceleratul.”. Sunt pe deplin actuale aceste cuvinte preluate dintr-un cuplet interpretat pe scena Teatrului “Cărăbuş” de inconfundabilul Constantin Tănase: “De când e lumea şi pământul,/În Bucureşti, bătu-i-ar sfântul,/N-au fost atâtea primării/Şi consilieri atâtea mii./Pe străzi mormane de gunoaie/Aşteaptă să mai vie-o ploaie./La noi măturător e vântul,/De când e lumea şi pământul.” Din creaţia lui Păstorel Teodoreanu am ales una dintre epigrame: “Bătrânului Cotnar nu-i sapă tronul/Vreun prinţ de viţă nobilă ca el,/Vreun Cabernet, Pinot sau Ottonel,/Ci veneticul de pripas: sifonul.” Cincinat Pavelescu ne-a lăsat următorul catren: “Moş Teacă şi cu-a lui consoartă/Visează-n pat spre dimineaţă:/El – armele care dau moarte;/Ea – armele care dau viaţă.”

În ipostazele de veritabili “mesageri ai râsului” actriţe şi actori de mare talent ai României, prin prezenţele lor pe scenele teatrelor, ecranele cinematografelor şi micile ecrane ale televizoarelor, au reuşit decenii de-a rândul să genereze nenumărate zâmbete ale conaţionalilor de toate vârstele şi din cele mai diferite medii sociale. Invit pe cititorii mei ca să îşi reamintească numele înfăptuitorilor acestor acte culturale de aleasă nobleţe, mărturisind că, în ceea ce mă priveşte, am încercat un asemenea demers cvasi-exhaustiv, dar am constatat că spaţiul rezervat prezentului eseu ar fi fost insuficient.

Românii cunosc şi aplică în viaţă un sfat moştenit de la bătrâni: “să faci haz de necaz”. Acesta se regăseşte din plin în Cimitirul Vesel de la Săpânţa, o localitate din judeţul Maramureş, unde se află aproximativ opt sute de morminte având inscripţii funerare versificate şi picturi naive în culori vii; primul loc de veşnică odihnă in cimitirul întemeiat de Stan Ioan Pătraş, datează din anul 1935. Am preluat câteva versuri scrise pe unul dintre morminte: “Sub această cruce grea/Zace biata soacră-mea./Trei zile de mai trăia,/Zăceam eu şi cetea ea./Voi care treceţi pă aici/Încercaţi să n-o treziţi./Că acasă, dacă vine,/Iară-i cu gura pe mine./Da aşa eu m-oi purta,/Că-napoi n-a înturna./Stai aicea, dragă soacră-mea.”

În domeniul beletristicii, George Topârceanu este autorul unor scurte epitafuri hazlii printre care cel dedicat unui beţiv: “De sărăcie şi necaz,/Întâia oară doarme treaz.” Păstorel Teodoreanu îşi imagina acest epitaf: “Aici doarme Păstorel,/Băiat bun şi suflet plin./Dacă treceţi pe la el,/Nu-l treziţi, că cere vin.” Poetului Mihu Dragomir îi aparţine următorul catren: “Aici zac eu, sub buruieni şi praf,/Mi-am retezat al vieţii curs,/Voind doar ca, scriind un epitaf,/Să ies întâiul la concurs!”. În toamna anului 1999, participând ca Şef al Departamentului de Relaţii Externe al Senatului României la o şedinţă săptămânală a Biroului Permanent, vicepreşedintele Mircea Ionescu-Quintus mi-a înaintat cu discreţie un petec de hârtie pe care scrisese cu litere îngrijite: “Atunci când viaţa mi-o închei,/Poate vine şi la mine-o fată./Nu va fi nimeni pe alei/Şi voi avea intrare separată.”; i-am înapoiat imediat mesajul versificat, dar amintirea Seniorului mi-a cerut cu insistenţă să îl ofer altora cu credinţa că dânsul nu va avea nicio obiecţie.

După cum ştim, în mentalul nostru colectiv dinaintea anilor ’90 se lansau numeroase bancuri, îndeosebi cu aşa-numitul Bulă sau cu unii lucrători din cadrul Miliţiei, existând astfel posibilitatea larg utilizată de a fi exprimate, prin intermediul unor glume şi calambururi, diverse nemulţumiri sau necazuri apărute în viaţa cotidiană.

Închei, susţinând că zâmbetele constituie o generoasă resursă a speranţei într-un viitor mai bun şi de aceea nimeni dintre cei care trăiesc pe meleagurile mioritice nu şi-ar permite să renunţe la ele vreodată, întrucât un asemenea gest ar însemna o renunţare la propria identitate.