Numeroşi iubitori ai poeziei au participat, cu prilejul Târgului Internaţional de Carte „Gaudeamus”, la festivitatea lansării volumului de versuri „Flori de aţă despicate”, de Nicolae Croitoru, apărut la Editura Niculescu.
Festivitatea lansării a fost deschisă de un moment interpretativ susţinut de actorul Adrian Păduraru. Editorul Cristian Niculescu a situat noua carte în fluxul apariţiilor lirice din ultima vreme. Apoi prozatorul Dinu Săraru, fost director al Teatrului Mic, a evocat câteva episoade ce atestă dragostea lui Nicolae Croitoru pentru actul de cultură şi implicarea lui curajoasă pe tărâmul promovării unor iniţiative spirituale.
Despre semnificaţia acestui volum a vorbit criticul şi istoricul literar Valeriu Râpeanu, care a insistat asupra trăsăturilor definitorii ale liricii autorului, vădite în cele trei volume apărute până acum.
Profesorul universitar Ilie Bădescu, membru corespondent al Academiei Române, într-o remarcabilă intervenţie a marcat locul pe care l-a avut momentul apariţiei în lirica noastră a versurilor lui Nicolae Croitoru, noutatea de substanţă pe care a adus-o pe tărâmul poeziei româneşti contemporane. Prozatorul Ştefan Mitroi a tălmăcit în elocvente metafore înţelesurile adânci ale poeziei autorului.
Lansarea volumului ”Flori de aţă despicate”, de Nicolae Croitoru, a prilejuit un moment de elevată dezbatere critică.
Reproducem prefaţa la cel de-al treilea volum al lui Nicolae Croitoru, semnată de colaboratorul nostru, Valeriu Râpeanu.
Treapta care confirmă o biruinţă artistică
Poetul Nicolae Croitoru înfăţişează cititorilor cea de-a treia culegere a meditaţiilor sale lirice. Am spus culegere, dar mă grăbesc să adaug o trăsătură definitorie a acestor volume: niciunul dintre ele nu reprezintă o însumare mecanică a versurilor aşternute pe hârtie – cum spunea în urmă cu mai bine de un secol Alexandru Vlahuţă – ”seara în ceasuri de singurătate” într-o perioadă mai mare sau mai mică de timp. Fiecare din volumele sale constituie rodul unei căutări către acea împlinire poetică menită să afle cuvântul ce exprima clocotul unor intense trăiri sufleteşti. Ceea ce nu sufocă inspiraţia, nu aplatizează expansiunea simţămintelor, bucuria mărturisirii şi în final a împărtăşirii unanime a gândurilor care nu-i dau pace. Confraţii cu mai îndelungi prezenţe pe tărâmul scrisului care s-au aplecat asupra poeziei lui Nicolae Croitoru aşa cum au descoperit-o în primul său volum, au subliniat surpriza unei noi prezenţe în lumea liricii româneşti. Şi aceasta pentru că poetul se înfăţişa publicului la o vârstă care nu mai era cea a tinereţii. Dimpotrivă, într-o tăcere exemplară, confruntându-se doar cu sine, nu a trimis către rotativele publicităţii strofele sale când nici nu se uscase cerneala pe hârtie şi nici n-a pus piciorul în pragul editurilor ca să-şi vadă cât mai repede numele ”adunat pe-o carte”.
Dinu Săraru, cu darurile sale de prozator, a reconstituit momentul întâlnirii cu Nicolae Croitoru în noua sa ipostază: ”Poetul intră în arenă sigur şi stăpân pe deplin pe mijloacele pe care cutezător şi le-a ales, cunoscător al miezului mustos al cuvântului dezghiocat şi nu o dată, luminat atât de original, încât putem vorbi de o artă inspirată de bucuria şi smerenia marilor scrieri”.
Avar, ca orice scriitor adevărat, cu mărturisirile privitoare la traiectoria sa literară, la tainele atelierului său poetic, la motivele care l-au determinat să zăbovească, întâlnirea cu publicul, Nicolae Croitoru se înfăţişează înaintea cititorului cu roadele grele de gânduri şi de frumuseţi expresive ale acestor căutări ştiute doar de el.
Odată făcut pasul decisiv, cititorii au fost impresionaţi să audă acel glas nou care n-a mers pe drumurile bătătorite de maeştrii adolescenţei şi tinereţii sale sau de contemporani iluştri.
Poezia sa uimea prin cutezanţa expresiei ce nu siluia limba românească, ci afla forme noi ale unor cuvinte şi imagini îndătinate în circuitul vieţii noastre. Oprindu-se asupra acestei situaţii deloc neglijabile, deloc întâmplătoare, aş spune de-a dreptul intrinsecă poeziei lui Nicolae Croitoru, scriitorul Eugen Uricaru spunea în prefaţa volumului ”Destin etern”: ”Nicolae Croitoru nu inventează o limbă, ci îmbogăţeşte o limbă, potenţând aşa afectivitatea conţinută a cuvintelor originare”.
Cel de-al treilea volum, intitulat ”Flori de aţă despicate”, continuă, sporeşte şi adânceşte tot ceea ce culegerile precedente conţineau nu doar ca promisiuni, ci ca trăsături specifice scrisului său. Faptul nu trebuie trecut cu vederea deoarece constituie trăsătura esenţială a liricii sale: organicitatea universului poetic şi a modalităţilor prin care acesta este tălmăcit artistic. Nu asistăm la o restrângere sau sărăcire a gamei lirice sau – aşa cum se întâmplă – la o repetare a mijloacelor prin care şi-a exteriorizat sentimentele. Dimpotrivă, ceea ce remarcăm este noutatea pe drumul continuităţii. Întrebările sunt mai mistuitoare, retrospectivele sufleteşti poartă pecetea unei lucidităţi fără fisură, adevărurile în care crede cu o statornicie sufletească neclintită capătă expresii de mare vigoare şi sensibilitate. Întrebările lui Nicolae Croitoru au ca fundament universul tradiţional, autohton, în toate întruchipările lui: păsări, flori, codru, forme de relief etc. Dar, aşa cum am spus în cronica dedicată volumului ”Destin etern”, această simbolistică s-a topit în fiinţa sa scriitoricească. Nimic nu apare ca element decorativ, ca un cadru exterior trăirilor poetice. Totul este conform cu ceea ce ”a văzut”, totul este redat cu acuitate, dar totul este esenţializat, metamorfozat în frământări specifice unui suflet de poet. Ceea ce aparţine vieţii concrete reprezintă un punct de referinţă, de pornire către zări de lumină şi de umbră, deschizând cărarea întrebărilor şi a răspunsurilor sublimate.
Paleta amplă a versurilor sale este evidentă în acest volum, în paginile căruia întâlnim deopotrivă emoţionante întoarceri către universul intimist al poeziei româneşti de la începutul secolului XX (”În mirosul de gutui”), ca şi robusta afirmare a acelei legături fundamentale între conştiinţa poetului şi ceea ce semnifică perenitatea pământului care i-a zămislit fiinţa (”Şi-n vârf, de vârfuri, de Rarău”).
Ajungând aici se cuvine să spunem că exprimarea acestui sentiment, care îşi află modalităţi de o izbitoare frumuseţe în noul său volum, n-are nimic de-a face cu o gesticulaţie patetică sau grandilocventă. Dimpotrivă, simţi că tot ce îl înconjoară, tot ce a trăit, tot ce i s-a relevat ca frumuseţe morală şi estetică, s-a înrădăcinat în fiinţa lui. Iar atunci când vede cum acest univers s-a risipit, şi îl caută fără să-l găsească, o nezăgăzuită durere este exprimată în versuri de-o reală emoţie care impresionează pe toţi cei ce le citesc. Trăirea fiind atât de autentică, nota discursivă este înlăturată.
”Paşii poetului” au statornicit un drum literar marcat de certe împliniri, noul său volum fiind treapta care confirmă o biruinţă artistică şi în acelaşi timp ne dă speranţa unor viitoare momente de graţie ale poeziei lui Nicolae Croitoru.
Valeriu Râpeanu
