În cel mai nou roman al său, ”Nimicul”, apărut recent la Editura Humanitas, în colecţia ”Raftul Denisei”, Hanif Kureishi (scenarist, regizor şi scriitor anglo-pakistanez, născut la 5 decembrie 1954, inclus de ”The Times”, în 2008, în lista ”celor mai mari 50 de autori britanici de după 1945”) începe prin a prezenta confesiunile unui cineast aflat la vârsta a treia suferind de diverse boli, aproape un infirm.

Scriitorul foloseşte propoziţii scurte, tăioase, care au un efect straniu asupra cititorului. Unele sunt banale (deşi au calitatea de a te introduce eficient în atmosfera descrisă), iar altele sunt mai mult decât remarcabile. De exemplu: ”E adevărat, îmi câştig existenţa imaginând lucruri – iar imaginaţia e cel mai periculos loc de pe Pământ” sau ”Privitul întreţine minunăţia lumii”, citate care ar putea figura la loc de cinste într-o antologie de aforisme.

Alte detalii îmi par superflue (ex.: cum ”economiseşte banii pe care i-ar da pe masa de prânz, ca să-i ajungă pentru biletul de autobuz” unul dintre personaje) sau frivole, şi sunt destule pe parcursul cărţii.

Eroul, Waldo, deşi pe jumătate infirm, are anumite fantezii şi fetişuri care amintesc de perversitatea unor personaje ale lui Pascal Bruckner: pare că trăieşte pentru propriile plăceri egoiste, că pune libidoul şi satisfacţia sexuală mai presus de valorile morale, ale sufletului, este mai curând cinic decât romantic, deşi se înţelege că în felul său o iubeşte pe Zeena, partenera de viaţă.

(Poate că handicapul imaginat de Kureishi, acela de a se târî într-un scaun cu rotile, ar putea fi, în subsidiar, un fel de pedeapsă pentru aceste vicii). De altfel, spune undeva: ”Narcisismul e religia noastră”.

Adevărul este că scriitura lui Kureishi e un melanj uneori delicios, alteori enervant de pasaje vulgare sau superficiale şi propoziţii originale, care te fac să te întrebi ce este cu adevărat în sufletul celui care le-a scris (”Sunt mort? Nu, mai rău: viu”).

În egală măsură confesiune neagră şi satiră, ”Nimicul” nu reuşeşte, totuşi, să atingă condiţia de roman de idee, de scriitură profundă.

Autorul demonstrează că ar fi avut, cum am arătat mai sus, armele necesare pentru a crea ceva de valoare, dar eşuează într-o intrigă facilă cu iz, pe alocuri, de pornografie.

E greu să simţi ceva, să intri într-o empatie cu vreunul dintre personaje. Sunt, toate (şi naratorul, şi Eddie, şi Zee) produse ale unei societăţi decadente, în ruină, personaje, în felul lor, caricaturale.

Pe parcursul lecturii, am simţit că îmi este total indiferent dacă bătrânul înşelat se răzbună sau nu, cu toate că se afla într-o situaţie care ar fi trebuit să stârnească mila.

În aceste condiţii, pare destul de greu de înţeles de ce romanul a fost foarte bine primit de presa occidentală şi de public. Poate fiindcă scriitorul e celebru?

Dacă recunosc sclipirile din debutul cărţii, care promit totuşi ceva, trebuie să spun că, pe măsură ce înaintează spre final, eşuează într-un fel de intrigă de mahala presărată cu obscenităţi.

Indiferent dacă această intrigă s-a vrut a fi o poveste serioasă sau o parodie, după părerea mea este lipsită de valoare artistică autentică.

Atenţie – nu spun însă să nu cumpăraţi cartea. În primul rând, sunt de părere că e bine să cunoşti universul oricărui autor, pentru a-ţi lărgi propriul orizont, şi în al doilea rând cred că fanii ”Lunilor de fiere” ale lui Bruckner ar putea încerca şi acest roman care, deşi nu oferă aceeaşi tensiune şi nu se ridică la aceeaşi valoare, prezintă un story oarecum similar.