Ziua naşterii lui George Enescu pe pământul românesc, spre care s-a îndreptat necontenit gândul său creator ce a zămislit la apogeul creaţiei sale două capodopere: Suita sătească şi Impresii din copilărie, reprezintă un moment tutelar în istoria poporului nostru. Această zi are aceeaşi semnificaţie ca ziua în care, cu treizeci de ani înainte, venise pe lume Mihai Eminescu şi cu doar zece ani Nicolae Iorga. Toate aceste zile aveau să marcheze istoria spirituală a ţării noastre, să realizeze „marea trecere” de la pionieratul generos şi entuziast la opere definitive.
Prin ei şi nu numai prin ei am căpătat conştiinţa valorilor fundamentale ale poporului român, care nu erau circumscrise în timp, ci veneau de undeva de departe, ca să-l parafrazăm pe Tudor Arghezi, „de dincolo de unde se pricepe”. Din nebuloasa timpurilor, din ritmurile naturii, mereu alta şi veşnic aceeaşi din istoria scrisă şi nescrisă, ei au despicat apele şi au creat valori arhetipale.
De aceea avem datoria sacră să ne gândim la modalităţile prin care operele lor să devină o permanenţă a vieţii naţionale, să acţioneze necontenit asupra generaţiilor succesive, să o facem cunoscută lumii.
În acest ceas aniversar ne îngăduim să sugerăm două direcţii de acţiune: cea dintâi, regândirea Festivalului George Enescu. Am ascultat, datorită lui, orchestre mari, solişti şi formaţii de o valoare excepţională. Din păcate, în afara unor momente publicitare, prezenţa Festivalului şi în primul rând a operei lui George Enescu, în viaţa de concert a lumii pe marile canale internaţionale (cum ar fi postul de televiziune Mezzo), lasă mult de dorit. Ca să nu spunem că şi prezenţa Festivalului în viaţa noastră culturală se restrânge de la o ediţie la alta (cu excepţia binevenită a postului Trinitas). Ni se aduce mereu argumentul constrângerilor contractuale. Atunci trebuie să spunem direct: cei ce negociază aceste contracte ar trebui să lase locul celor ce ar obţine prevederile care să asigure Festivalului difuzarea naţională şi propagarea operei enesciene dincolo de hotarele ţării noastre. Noi nu ne putem permite luxul să plătim sume exorbitante pentru opt sute sau trei mii de spectatori, iar populaţia ţării, doritoare să asculte muzică de înaltă cultură, să fie privată de asemenea bucurii. Ne frecăm mâinile spunând că biletele s-au vândut în câteva minute. Dar pe cuprinsul ţării manifestările Festivalului şi, implicit, muzica lui Enescu sunt absente.
Şi am mai vrea o propunere pe care acum o enunţăm doar, luându-ne libertatea să revenim asupra ei: constituirea unei Catedre Enescu pe lângă Conservatorul din Bucureşti. Catedră care să cheme interpreţi, dirijori, muzicologi, oameni de cultură la analiza operei lui George Enescu, la pătrunderea sensurilor ei, la propagarea ideilor – forţă ale operei şi vieţii lui.
Să ne gândim acum, în această zi, cu certitudinea că nu prea târziu toate aceste visuri vor deveni realitate.
