Nu mi-aş fi închipuit vreodată că prezenţa la o amplă manifestare sportivă îmi va oferi prilejul de a vedea câteva minuni ale unei civilizaţii străvechi. Se cuvine să fiu recunoscător Geografiei care a apropiat două entităţi îndepărtate una de alta în Timp: Capitala Statelor Unite Mexicane, Ciudad de Mexico şi localitatea Teotihuacan, aflată la aproximativ 50 de kilometri. În mod concret, am fost membru al delegaţiei studenţeşti a României, care a participat la cea de-a X-a ediţie a Universiadei de Vară (2-13 septembrie 1979).
Originea Teotihuacanului a fost plasată de istorici şi arheologi în jurul anului 300 Î.Hr. într-o vale care era deopotrivă fertilă şi strategică. De-a lungul unui mileniu, oraşul care însemna în limba aztecă “locul unde Zeii au atins Pământul” s-a dezvoltat, cu deosebire între secolele al II-lea şi al VI-lea D.Hr., devenind în perioada sa de glorie centrul vital al Imperiului Maya cu multe palate, străzi, pieţe, complexe rezidenţiale, lăcaşuri de cult, sisteme de irigaţii şi canale.
Editorului prestigioasei reviste “National Geographic”, George Stuart îi aparţine următoarea precizare: “Teotihuacan a fost primul centru urbanistic adevărat din emisfera vestică… A fost ridicat la începutul erei creştine, au trecut şapte secole peste el, apoi a intrat în legendă. În jurul anului 500 D.Hr., când se afla în plină înflorire, se estimează că avea între 125 de mii şi 200 de mii de locuitori… Totuşi, nu ştim aproape nimic despre originile locuitorilor Teotihuacanului, ce limbă vorbeau, cum era organizată societatea lor şi ce anume a dus la declinul lor (cuceriri sau asedii; calamităţi naturale; epidemii – n.n.).”.
Mă voi referi la trei Piramide asemănându-se mai degrabă cu Ziguratele din Mesopotamia decât cu Piramidele din Egipt, care au îmbinat de-a lungul secolelor funcţiile de observatoare astrologice cu cele de sanctuare ale Divinităţii.
*Piramida Soarelui (înaltă de circa 65 de metri, lungă de aproape 225 de metri şi având un perimetru de 900 de metri) a primit această denumire din partea aztecilor care văzuseră că de două ori pe an – la 29 aprilie şi 12 august – Soarele aflat la Zenit planează chiar deasupra vârfului Piramidei. Impunătorul monument a fost construit din 765 de mii de metri cubi de materiale, inclusiv o rocă vulcanică de culoare roşie, existentă în regiunea respectivă. În partea vestică se află o scară compusă din 248 de trepte cu multe asperităţi, care duce până în vârful construcţiei unde se crede că s-ar fi aflat cândva Templul dedicat unei Zeităţi necunoscute astăzi, dar foarte venerate în numeroase civilizaţii meso-americane. Piramida Soarelui este considerată a treia din lume ca mărime după Piramida lui Keops din Egipt şi Piramida din Cholula/Puebla din Mexic. Întâmplător, în anul 1971, în timp ce o echipă de muncitori amplasa pe Piramida Soarelui o instalaţie de sunet şi lumină pentru organizarea unui spectacol nocturn, a fost descoperită intrarea într-un tunel până atunci necunoscut. S-a emis opinia că acea încăpere ar fi fost folosită pentru diverse ritualuri de sacrificiu, cel mai probabil de vieţi omeneşti; de pildă, au fost găsite unele rămăşiţe ale unor copii îngropaţi la fiecare din cele patru colţuri ale Piramidei Soarelui.
*Am vizitat, de asemenea, a doua construcţie monumentală pre-columbiană, Piramida Lunii, numită de unele etnii conlocuitoare: “Mama protectoare”, având o înălţime de 46 de metri, baza cu dimensiunile de 150 de metri x 129 de metri şi un volum de 210 metri cubi. A fost dedicată Marii Zeiţe a Apei, Fertilităţii şi Pământului, iar construcţia ei a durat două secole şi jumătate începând din anul 200. În interiorul Piramidei, arheologii au descoperit rămăşiţele ceremoniei funerare a unei familii nobiliare: pe lângă soţ şi soţie, se aflau oseminte ale unor sclavi ai acestora, precum şi ale unor lupi, pume şi vulturi.
Referitor la cele două Piramide există o străveche legendă creată şi răspândită de locuitorii din Teotihuacan de-a lungul secolelor. Doi fraţi au avut dorinţa comună de a se transforma în Zei: unul dintre ei s-a aruncat în foc, iar celălalt nu a avut curaj, prăbuşindu-se în cenuşă; primul a renăscut într-o lumină puternică, devenind Zeul Soarelui, iar cel de-al doilea a ajuns Zeul Lunii cu o palidă strălucire pe Cer.
*Templul Şarpelui cu Pene este cea mai mică din triada piramidelor şi a fost construită în secolul al III-lea D.Hr. Are o structură dispusă pe şase nivele împodobite cu numeroase basoreliefuri şi sculpturi reprezentând atât capete ale unor şerpi împănaţi (simboluri ale păcii şi liniştii), cât şi capete alte unor şerpi scuipând flăcări, care rânjesc ameninţător; ochii acestora, făcuţi dintr-o rocă vulcanică sticloasă, strălucesc atunci când sunt atinşi de razele Soarelui (simboluri ale războiului şi ale deşertului arid). Sub mulţimea de capete este sculptat un şarpe în forma sa întreagă. Se ştie că populaţia vremurilor străvechi nu avea o cultură scrisă şi de aceea apela la limbajul formelor şi culorilor spre a transmite anumite mesaje. Ghidul mi-a explicat că ar fi 365 asemenea figuri, corespunzător numărului de zile ale unui an; desigur, l-am crezut pe cuvânt, neavând nici timpul, nici răbdarea de a le număra. Oricum m-a impresionat conservarea impecabilă a creaţiilor meşterilor anonimi.
De la acest Templu pleca Drumul Morţilor, lat de 40 de metri, care se întindea pe o distanţă de peste 2,5 kilometri, trecând de Piramida Soarelui şi ajungând în larga piaţă din faţa Piramidei Lunii; am mers doar pe porţiunea de circa un kilometru, care fusese excavată şi renovată cu câţiva ani înainte. Denumirea drumului nu însemna că pe el şi pe cele două laturi ale sale ar fi fost îngropate multe persoane decedate, ci se datora movilelor aflate de o parte şi de alta, semănând cu nişte morminte.
Pe drumul istoric erau organizate procesiuni religioase şi parade militare urmărite cu interes atât de locuitorii oraşului, cât şi de numeroase persoane venite din împrejurimi. La capătul sudic al Drumului Morţilor exista un teren destinat probabil unor ceremonii, pe care conquistadorii spanioli l-au numit La Ciudadela/Fortăreaţa, semănând cu o cetate. Se lansase la un moment dat ipoteza potrivit căreia Drumul Morţilor nu ar fi fost o cale de transport, ci un mare canal cu apă potabilă, date fiind vestigiile unor baraje ce ar fi putut funcţiona ca nişte ecluze; totuşi, această ipoteză a fost infirmată prin existenţa râului San Juan care traversa oraşul şi a lacului Texcoco din proximitatea sa.
Într-un demers de arheologie literară sui-generis, am găsit o poezie din folclorul mexican, intitulată “Marea Noastră Mamă Coatlicue (Zeiţa aztecilor, născătoarea Lunii şi a stelelor – n.n.)”, care conţine următoarele versuri traduse de subsemnatul din limbile spaniolă şi engleză: “Cu mult, mult timp în urmă,/cultura noastră a început aici./În centrul Teotihuacan,/lumea nahuati (principala limbă a Imperiului Aztec – n.n.) s-a născut.”.
După îndelungate şi intense cercetări, excavări şi restaurări începute încă în cursul veacului al XVII-lea, situl Teotihuacan a devenit o imensă carte de Istorie cu file de piatră larg deschise, care a reuşit să învingă Timpul şi să impresioneze Posteritatea prin măreţie şi trăinicie. Mulţumesc Destinului pentru şansa de a fi putut răsfoi în septembrie 1979 câteva dintre filele acestei cărţi de pe meleagurile mexicane.
