O peliculă de un realism dur, cu un fir narativ simplu și relativ previzibil, dar cu o tensiune latentă și interpretări remarcabile, ”As bestas” este disponibil pe TIFF Unlimited.
Rodrigo Sorogoyen începe As bestas cu o succesiune de cadre în care mai mulți oameni imobilizează un cal pentru a-i aplica marcajul. Se zbat, se contorsionează, se aruncă peste animalul care nu se mai poate mișca.
Apoi trece la o reuniune a capilor unui soi de mafii locale, undeva într-un sat din provincia spaniolă Galicia.
Secvențele nu sunt alese întâmplător – totul este o chestiune de ”care pe care”.
Cine se impune, cine îl sperie mai tare pe celălalt. Așa se fac afacerile – și poate că este și o trimitere la selecția naturală.
Xan Anta (excelent și natural interpretat de Luis Zahera – probabil cel mai bun rol dintre toate, deși și restul actorilor se achită bine de sarcină) este un lider înnăscut. Dar nimic nu-i garantează că va rămâne acolo, că nu va fi ”vânat”, la rândul său. Așa că trebuie să fie și mai dur.
Antoine și Olga sunt doi francezi stabiliți mai demult în zonă, care aveau o relație bazată pe relativă toleranță, însă nu foarte cordială cu localnicii.
Iar refuzul lor de a semna pentru introducerea unor eoliene, un proiect dorit de Xan datorită beneficiilor financiare, va complica și mai mult lucrurile.
Vor apărea presiunile, intimidările, privirile rău prevestitoare, ba chiar teroarea…
Antoine era mai elevat, mai idealist, oamenii muntelui – mai simpli, mai pragmatici, mai direcți.
Personajele și dialogurile sunt simple, dar filmul reușește să capteze interesul prin tensiunea mocnită care se acumulează treptat, prin conflictele latente care ai impresia că stau să explodeze.
De la diferențe etnice (de cultură, de istorie) până la deosebiri de interese concrete în ceea ce privește afacerile pe plan local, între Antoine și localnici, reprezentați cel mai bine de arogantul Xan, se nasc tot mai multe tensiuni, anunțate prin replici și gesturi agresive, ironice.
Partea mai puțin reușită este că de la un moment dat încolo acțiunea trenează, conflictele devin previzibile. Nu te aștepți să urmeze altceva, interesul se diminuează.
Și totuși… Sorogoyen are un as în mânecă.
Felul în care se confruntă Antoine și Xan, cum își vorbesc, cum se amenință, un întreg joc de-a șoarecele și pisica în care nu știi cine va câștiga și cine va pierde… sau poate chiar va muri.
Dintr-un scenariu simplu construiește un adevărat thriller psihologic, și pentru asta merită aplauze la scenă deschisă.
Însă pe cât de bine îi iese conflictul Xan-Antoine, pe atât de nereușit este cel dintre Olga și fiica sa, Marie, dezvoltat către final sub forma unui dialog în contradictoriu aproape interminabil, care se sfârșește cu jigniri grave. Clișeic și nejustificat decât într-o vagă măsură, este, probabil, introdus doar pentru a reda (cu mijloace însă nepotrivite și insuficient cizelate) eternul conflict dintre generații.
Conflict care se va atenua ulterior, dar asta este altă poveste.
Finalul nu va aduce ceva nou, un element-surpriză sau o răsturnare de situație, dar va fi foarte bine interpretat de actori, în special de Marina Foïs, în rolul Olgăi.
Per ansamblu, o realizare remarcabilă a ultimilor ani, o demonstrație de cinema autentic făcut cu puține ingrediente, dar bine dozate, un thriller realist a cărui valoare este scăzută doar de unele imperfecțiuni.
Filmul a fost distins cu multiple premii, printre care:
– 9 premii, inclusiv pentru Cel mai bun film, Cel mai bun regizor și Cel mai bun actor principal – Premiile Goya (2023)
– Cel mai bun film străin – Premiile César (2023)
– Premiul publicului – Festivalul Internațional de Film de la San Sebastián (2022)
– Cel mai bun film, Cel mai bun regizor, Cel mai bun actor – Festivalul Internațional de Film de la Tokyo (2022)
– Premiul criticilor de film – Festivalul de Film de la Dublin (2023)
