În ultima vreme, ca urmare a discuțiilor cu profesorul clujean Avram Fițiu, mă pasionează istoria goralilor din sudul montan al Poloniei. Aceștia sunt un grup etnic de munteni valahi, pe care polonezii îi numesc gorali. Ei sunt țărani sau păstori, iar originea lor istorică se pierde undeva în secolul XII, când unii istorici spun că valahii au venit din Maramureș, Ardeal și nordul Moldovei în sudul Poloniei, atât prin emigrare, ca să scape de corvoadele regalității maghiare, precum și de presiunile catolicizării asupra cnezilor români, dar și prin transhumanță, ca păstori ce au împânzit munții Poloniei și Carpații Păduroși. Regiunea montană din Polonia, în special la sud de Cracovia, prezintă numeroase toponime care au substrat clar românesc, fapt ce îi uimește pe turiști. Spre exemplu, Łopuszna, foarte asemănător cu denumirea românească Lăpușna, sau Bukowina, o regiune din același spațiu sud-polonez. Producătorii locali din Zakopane vând bryndza (brânză), iar producătorii spun că sunt pastyr (păstori) sau bacia (baci). Majoritatea produselor lactate care există pe galantare sunt ornate cu ”Floarea Vieții”, simbol tradițional românesc cu origini dacice. Simbolurile le găsim pe porțile maramureșene ori pe casele din Bucovina. Sunt prezente și pe locuințele cetățenilor din Zakopane. Se identifică la goralii (valahii) polonezi și funia răsucită în două și pomul vieții. ”Românii care s-au stins. Valahii din Carpaţii Nordici şi românii din Ungaria” este o carte lansată acum câțiva ani la Centrul de Studii Transilvane în cadrul Zilelor academice clujene, scrisă de universitarul orădean Gheorghe Şișeştean (Ed. Academia Română. 2012), care a întreprins în anii din urmă mai multe călătorii la valahii din Slovacia, Cehia şi Polonia şi la românii din Ungaria. El a scris despre românii din sudul Poloniei, care au fost țărani și, mai ales păstori, veniți din Maramureș în special. Istoricul din Polonia Jaroslav Štika a publicat în 2007 cartea ”Valasi a Valassko” (Valahii şi Valahia), autorul însuşi fiind un descendent al grupului etnic de care se ocupă. Toponimia prezentată este profund românească, cum ar fi cuvintele: demikat, falcă, frembyje, gaura, glaga (glugă), halbija (gălbează), kulastra, nota (noatina), laja (laie), merinda, rumigat, vakesa (oacheşa), ryndza, Kraciun, gropa, komarnik, strunga, koliba, plaj, ciutura, urma, dzer (zăr), fuyara (fluier), zincica (jintiţa), kalaras (călăraş), cusma etc. Multe dealuri şi cursuri de apă au nume care derivă de la cuvinte româneşti, cum ar fi: Kasina( de la caş), Katun (de la cătun) Petrowce ( de la pietre), Pisculice (de la piscuri), Wlochy ( de la vlah), Malice (de la mal), Katyna ( de la cătină), Hotar (de la hotar), Sekul (de la sec),Magura (de la măgură), Baltagul (de la baltag), Sulica (de la suliţă), Stanka (de la stâncă), Sekatura (de la secătură), Zawoja (de la zăvoi), Bradul (de la brad), Pinu (de lapin), Cetnyia (de la cetină), Czuta (de la ciută) etc. Vlahii din ţinuturile poloneze au o istorie proprie, ce coboară în timp până în secolul al XIII-lea, şi chiar mai jos, deoarece încă din diploma lui Andrei al III-lea datând din 1279 se amintesc în zonă existenţa unor valahi sau ruteni ca populaţie de păstori; în 1337 apare în scaunul Uzzki localitatea Koromli Valache, iar în 1424 este pomenit un Balica valachul, după cum şi Matei Corvin întăreşte drepturile unor păstori valechi la 1424. Unii istorici susțin că imigrările în sudul Poloniei sunt încă din secolul XIII-lea. Imigrările în sudul muntos al Poloniei au fost numeroase în evul mediu și sunt atestate documentar încă din secolul al XIII-lea, când ducele Cracoviei și Sandomirului, Boleslav, s-a însurat cu Cunigunda, fiica regelui Béla al IV-lea al Ungariei. Acesteia, ducele i-a dăruit în 1257 ținutul Sandețului, de la râurile Dunajeț și Poprad, unde potrivit legendei Sf. Cunigunda, trăia și o populație pastorală de origine „valahă” încă din vremuri memoriale.
În cartea ”Dimensiunea controversata a romanismului”, istoricul Dan Silviu Boerescu a scris interesant despre românii din Carpații Păduroși. Regiunile în care locuiesc goralii sunt denumite în mod colectiv Țările Goral și azi (în gorală: Góralscýzno). Deși acum sunt de religie catolică și protestantă, goralii reprezintă o etnitate distinctă, atât din punct de vedere cultural cât și antropologic sau chiar lingvistic. Dialectul polonez pe care ei îl vorbesc azi conține un număr de cuvinte arhaice de origine română, între care magura („măgură”), fluier, cătun, vatră, brânză, merende („merinde”) sau mlioara („mioară”), zyntica („jintiță”). Goralii au avut multe revolte naționale împotriva polilor care au reușit să înființeze state de scurtă durată. Goralii s-au stabilit în zona montană poloneză între veacurile XII-XVI, ultimul sat românesc fiind întemeiat în 1509. Ei erau luptători de elită și considerați fideli polonezilor. ”Goralii polonezi de azi își păstrează tradițiile. În curtea fiecărei pensiuni turistice se păstrează și vechea căsuță de lemn moștenită din bătrâni, utilată complet în stil ancestral și uluitor de apropiat de ceea ce numim tipul tradițional: totul, începând de la laiți și până la țoluri, cuptor sau cofe, aduc aminte de satul transilvănean de odinioară. Goralii știu că sunt români, se proclamă ca atare (cu mândrie), iar cel mai celebru grup folcloric din acei munți se numește, în traducere, „Capela Valahă”, și e condus de violonistul Zbyszec Walach. Unele mâncăruri sunt „ca pe la noi”, brânza se identică cu cea din Transilvania, iar țuica (la gust și ca metodă de preparare) este aceeași ca horinca noastră”, scria un jurnalist Iacob Gheoghe (Goralii, românii din Polonia – UZPR). Originile familiei Wojtyla din Wadowice se pierd cu câteva secole în urmă. Scriitorul român Nicolae Mareș a descoperit în arhivele poloneze mențiunea unui oarecare Bartlomiej Wojtyla, în 1788, care era, de fapt, străbunicul lui Karol Wojtyla, viitorul Papă Ioan Paul al II-lea.Acest Bartlomiej Wojtyla era menționat în documentele respective drept valah. Când reprezentantul Papei a fost întrebat de originile valahe (gorale) ale Papei Ioan Paul al II-lea nu a negat originea valahă a acestuia. Președintele Poloniei Andrzej Sebastian Duda este născut în 1972 la Cracovia și are origini valahe. De altfel, numele Duda este un nume goral (valah). Despre această populație de gorali (valahi) medievali a scris o excelentă carte istoricul clujean postbelic Ștefan Meteș – ”Emigrări românești din Transilvania în secolele XIII-XX.” (Cercetări de demografie istorică) – Editura științifică. București, 1971. Istoricul ne lasă să înțelegem că oficial emigrarea românilor din Ardeal în sudul montan al Poloniei s-a petrecut după anul 1257, anul căsătoriei fiicei regelui Ungariei Bela al IV-lea cu Boleslav ducele Cracoviei. Voievodul polonez îi oferă fiicei regelui maghiar ”Țara Sandețului” așezată între unghiurile râurilor Dunajeț și Poprad, areal locuit conform legendei Sfintei Cunigunda ca țara păstorilor valahi. Acesta este doar documentul de recunoaștere a existenție valahilor la 1257 în sudul Poloniei, dar legenda ne arată clar că păstorii români erau deja acolo, ceea ce ne face să credem că valahii prin fenomenul transhumanței au venit în Polonia montană mult mai de mult, poate chiar odată cu etnogeneza populației geto-daco-romane. Că teritoriile erau locuite de români, care aveau un rol important în zonă este și faptul că Elisabeta, soția poloneză a lui Carol Robert al Ungariei, înfrântul de la Posada din 1330, trece peste toate animozitățiile și decide ca nepotul ei Vladislav de Opelln, după negocieri cu cel care i-a bătut soțul, să se căsătorească cu fiica lui Basarab vodă de la Curtea de Argeș. De altfel, numele de Basarab devine comun în Țara Goralilor în evul mediu. Iar puternica mănăstire ortodoxă de la Peri, azi în Maramureșul istoric controlat de Ucraina, este un adevărat centru spiritual ortodox aflat sub ascultarea Patriarhiei de la Constantinopol și finanțată de domnii Țării Românești în secolul XIV. Românii ortodocși erau așa de numeroși în sudul montan al Poloniei, că aveau episcop pe Chiril Românul la Przemyst, recunoscut de regele Cazimir și mitropolitul de Halici.
Teritorul valah din Polonia era controlat de urmașii voievodului Dragoș, de anume voievozii Balița, Sas și Drag, care au primit însărcinarea de la călugărul Simion prin patriarhul Antonie al Constantinopolului să aleagă un arhiepiscop ortodox la Halici. Episcopia ortodoxă valahă a primit pământuri de la regele polonez Ladislau Jagellon în 1407. Voievozii din Maramureș, urmașii lui Dragos controlau economic, politic și religios sudul montan al Poloniei. Cronicarul polonez Dlugosz amintește de un valah Ștefan domnul Țării Sepenițului. Nu întâmplător la 1502, Ștefan cel Mare a dorit să preia Pocuția de la Polonia pentru că era pământ locuit de valahi, țărani și păstori. Un Iancu Românul este pomenit voievod al valahilor din Polonia montană primind în dar trei sate de la regele Poloniei în regiunea Przemysl. Cronicile și documentele medievale vorbesc de circa 500 de sate românești în Polonia montană. Cronicile spun de ”legea valahă”, care a funcționat sute de ani. Regii și ducii polonezi nu au putut impune legea regatului, pentru că nobilii români și țăranii ascultau doar de ”jus valachorum”. Dacă nu jurau cu mâna pe Biblie în biserică românii, nciun act sau înțelegere nu avea valoare. De altfel goralii valahi spuneau trimișilor regelui polonez că nu au valoare legile dacă nu se respectă ”dreptul valah” în zonă. Cneazul Blaicu spunea: ”Vreau să tac…eu posed dreptul valah”, Deci ”dreptul de a tăcea” era valabil până era dus impricinatul la judecătorul valah, Abia spre sfârșitul secolului XVI dispar voievozii și sunt înlocuiți cu craincii, o denumire poloneză, deși satele erau valahe și se organziau confrom ”obiceiului valah” cum scriu cronicile. La 1442 scaunele de judecată regionale și curțile de apel nu reușeau să impună legea dacă nu respectau ”dreptul valah”. Românii erau viteji în războaie, de aceea erau înrolați în armata regală sau ducală poloneză. Vladislav de Opelln dăruia o moșie lui Lodomir Valahul în 1377 pentru că ”ne-a slujit credincios”. Nu întâmplător în secolul XVII toți pretendenții sau cei alungați de la domnie din Moldova sau Țara Românească se retrăgeau în sudul montan al Poloniei, unde în castelele voievodale românești și în satele valahe se simțeau ca acasă. Nobilii gorali erau înrudiți cu Drăgoșești, Mușatinii sau Basarabii, o mare familie românească în evul mediu și o autentică punte culturală și politico-economică dintre români și polonezi.
