Motivaţia primordială a acestui articol nu este una de natură aniversară sau comemorativă, ci constă în faptul că numele marelui compozitor şi profesor este reprezentativ pentru oraşul moldav unde mi-am petrecut anii copilăriei şi adolescenţei: Roman din judeţul Neamţ. Am considerat că este o îndatorire de suflet şi de conştiinţă să evoc această personalitate de excepţie în al cărei portret se îmbină luminile cu umbrele.
Consultând diferite surse online, nu am găsit nicio referire la umbrele din biografia sa postbelică; în schimb, sunt recunoscător semnatarilor unor articole şi studii din domeniul artei muzicii, care au onorat Adevărul prin prezentarea unor greutăţi şi dezamăgiri trăite de Mihail Jora de-a lungul vieţii sale.
S-a născut la Roman, în ziua de 2 august 1891, într-o familie de vechi aristocraţi români cu anumite conexiuni armene pe linia mamei sale. Cu aceasta, care era absolventă a “Conservatorului” din Dresda, el şi-a început educaţia muzicală, continuând-o în perioada 1901-1909 la Iaşi unde a absolvit “Conservatorul”, având mari profesori de teoria muzicii şi de solfegiu. Ulterior, îşi perfecţionează pregătirea în domeniu la Leipzig, dar este nevoit să îşi întrerupă studiile din cauza izbucnirii Primului Război Mondial. După terminarea acelei conflagraţii în care a fost rănit, pierzându-şi un picior, el şi-a finalizat studiile muzicale la “Conservatorul” din Paris.
Jora s-a numărat printre fondatorii Societăţii Compozitorilor Români în 1920, iar între anii 1928 şi 1933, a condus secţia de muzică a Radiodifuziunii Române. În perioada 1941-1947, a fost rectorul Academiei Regale de Muzică din Bucureşti şi membru titular al Academiei Române. În general, el a preferat să nu se implice în viaţa politică, limitându-se la zona muzicală în dubla ipostază de compozitor şi profesor. A fost un reprezentant de seamă al lied-ului românesc, dorind ca acest gen, pe versurile unor mari poeţi români, să se deosebească de tradiţiile lied-ului german (Schubert, Schumann, Brahms). De asemenea, este autorul unor balete (e.g. Curtea Veche; La piaţă; Când strugurii se coc; Privelişti din adâncuri), al poemului simfonic Poveste indică şi al suitei simfonice în 4 părţi Privelişti moldoveneşti (Pe malul Tazlăului, La joc, Grâu sub soare, Alai ţigănesc). În ipostaza de pedagog, Jora a avut printre elevii săi pe: Dinu Lipatti, Paul Constantinescu, Alfred Mendelsohn, Mircea Chiriac, Pascal Bentoiu, Dan Grigore ş.a. Mihail Jora a părăsit lumea pământeană la 10 mai 1971, după o prodigioasă carieră artistică.
Portretul acestuia a cuprins multe umbre existente în arhivele fostei Securităţi, care l-au afectat profund, dar nu l-au descurajat în munca lui istovitoare, pusă în slujba Muzei Euterpe. Partea a doua a acestui articol abordează o serie de momente şi de perioade întunecate ale vieţii sale pe baza unor materiale din primul volum al cărţii Muzicieni români – biografii ascunse în arhive, publicat de “Universitatea din Bucureşti”/2011.
Jora a devenit ţinta atacurilor publice după ce – pe 31 decembrie 1947, la momentul depunerii jurământului de loialitate de către corpul profesoral al Academiei de Muzică din Bucureşti faţă de nou-proclamata “Republică Populară Romînă” – a solicitat ţinerea unui moment de reculegere în memoria Regelui Mihai I care abdicase cu o zi înainte. În anul următor, la şedinţa Comitetului Societăţii Compozitorilor Români din 15 mai 1948, combătând ideea creării unei “muzici democratice”, Jora a declarat fără menajamente: “Nu se poate impune compozitorului să nu scrie ceea ce simte, ci ceva ce simt alţii, artistul fiind om liber care are sufletul lui ce îi aparţine.”.
De asemenea, el s-a opus intenţiei de a-i elimina din Societatea Compozitorilor Români pe unii muzicieni consideraţi “dubioşi” (Paul Constantinescu, Ionel Perlea, Dinu Lipatti, Constantin Brăiloiu, Ion Nonna Otescu ş.a.).
Desigur, nu au întârziat reacţiile la opiniile lui Jora, comandate de noul regim. Astfel, în numărul din mai 1948 al revistei Rampa, apărea articolul Pentru o muzică nouă, semnat de Nina Cassian în care aceasta scria: “Mihail Jora a deviat de la firescul măiestrit al Priveliştilor moldoveneşti spre o poziţie de zgârcit subiectivism care a luat când forme miniatural moderne ca în Joujoux pour madame, când forme evazioniste, fantastice. Nimeni nu poate nega talentul sau competenţa lui M. Jora, nici locul pe care îl ocupă în compoziţia românească, iar dacă astăzi arta sa ni-l arată depărtat de echilibrul sănătos al unor lucrări precedente, aceasta se datoreşte, fără îndoială, rezistenţei făţişe de a se apropia de ideologia progresistă.”.
Destituit din funcţia de profesor la Academia de Muzică, Jora nu va mai face parte din noua Uniune a Compozitorilor din R.P.R., înfiinţată în octombrie 1949. Mai mult decât atât, atunci când a prezentat comisiei de triere a Uniunii noua lui lucrare Burlesca pentru orchestră, aceasta a fost respinsă ca fiind “un exemplu de decadentism”.
Soţia sa Elena a fost arestată în 1952 şi condamnată la 4 ani de detenţie pentru unica “vină” de a fi sora lui Grigore Gafencu. Fiind acceptat cu mare greutate ca membru al delegaţiei române care a participat în 1956 la o vizită în Belgia şi Franţa cu prilejul premierei operei Oedip, la comemorarea unui an de la moartea lui George Enescu, Jora “s-a ales” cu o notă informativă a Securităţii unde se arăta că acesta s-a întâlnit cu fugari români stabiliţi la Paris, vorbind cu ei şi criticând situaţia din R.P.R. Jora a avut curajul de a lua atitudine faţă de un articol publicat de ziarul Scînteia la 1 februarie 1957 unde era criticat Grigore Gafencu, scriind următoarele cuvinte: “Există o elementară datorie de a nu împroşca un mort cu noroi, chiar dacă ţi-a fost adversar politic. Iar când acest adversar a fost leal, se cuvine să-ţi descoperi măcar creştetul, păstrând tăcerea… Anonimului redactor vă rog să-i transmiteţi întregul meu dispreţ.”.
Încă un episod ce merită a fi evocat ţine de perioada când M. Jora părăsise această lume: strădania preşedintelui Uniunii Compozitorilor, Ion Dumitrescu, de a împlini o dorinţă testamentară a marelui muzician (înfiinţarea Casei Memoriale Mihail şi Elena Jora în imobilul din Strada Silvestru nr. 16 din Bucureşti unde cei doi locuiseră peste patru decenii) a întâmpinat rezistenţă din partea celui din conducerea partidului comunist, care coordona, în perioada respectivă, domeniul culturii. Fiind – din câte ştiu – încă în viaţă, sper ca fostul activist să îşi mai amintească acest fapt şi poate să îl regrete aşa cum s-ar cuveni.
Mihail Jora este un nume autoritar în peisajul muzicii româneşti, iar acest fapt se regăseşte în cuvintele multor colegi de breaslă. Iată doar două mărturii: *“A fi studiat cu Jora trece în ochii tuturora drept o garanţie.” (Pascal Bentoiu); *“Mihail Jora a fost un om cu o atitudine morală şi cetăţenească exemplară, model de cinste, corectitudine, generozitate, vrednicie şi totală abnegaţie pentru înflorirea culturii româneşti.” (Ion Dumitrescu).
Ştiu că există o placă memorială amplasată la casa părintească din Municipiul Roman, oraş care i-a decernat titlul de “Cetăţean de Onoare”. Pe când un bust al marelui compozitor român? – iată întrebarea unui romaşcan ajuns acum la vârsta senectuţii, fost Ambasador, Doctor în Filosofie/Logică şi semnatar al acestui articol, pe care o adresează edililor locali în speranţa unui demers pozitiv pe deplin întemeiat.