Vladimir Nabokov a fost un scriitor rus a cărui familie a emigrat în SUA în timpul revoluției bolșevice. Născut la 10 aprilie 1899 (după stilul vechi, 22 aprilie după cel nou) la Sankt Petersburg, romancierul, poetul, dramaturgul, traducătorul și criticul literar ruso-american s-a impus ca una dintre cele mai originale voci ale literaturii vremii sale, fiind un erudit și un fin cunoscător al firii umane. Celebru pentru romanul ”Lolita”, care a provocat un adevărat scandal din cauza temei centrale controversate, Nabokov a lăsat posterității multe alte scrieri de valoare, dintre care vă propunem, la aniversarea a 125 de ani de la nașterea scriitorului, sub forma unei succinte analize, romanul ”Disperare”.
Deşi amatorii de literatură de calitate cunosc, cu siguranţă, despre ce este vorba, credem că este util să inserăm, pentru cititorii mai tineri, câteva consideraţii despre una dintre scrierile lui Vladimir Nabokov, un scriitor fără îndoială celebru, dar uneori pe nedrept uitat, în special din cauza afluxului de creaţii noi.
În mod evident, personajul central din romanul „Disperare”, de Vladimir Nabokov, este un alter ego al scriitorului. Nu doar fiindcă naraţiunea este scrisă la persoana întâi, dar eroul este un intelectual, un tip stilat, preocupat de modul în care s-ar putea adapta lumii în care trăieşte, fiind conştient de superioritatea sa.
Ideea apariţiei unei „dubluri” şi tot scenariul brodat de aici – imaginarea crimei perfecte, oscilaţiile între complex de superioritate şi ridicarea unor probleme morale, amintind oarecum de Raskolnikov al lui Dostoievski, problemele ridicate de anturaj, eroarea din final care va duce la deconspirarea sa ş.a.m.d. constituie o intrigă interesantă, atrăgătoare, dar nu întrunesc condiţiile creării unei capodopere.
Ceea ce face, în opinia mea, textul sclipitor este ideea subînţeleasă potrivit căreia Felix, dublura-victimă, un individ simplu şi lipsit de o educaţie consistentă, un biet vagabond poate fi identificat, de asemenea, cu o altă personalitate a scriitorului. Acesta îi seamănă fizic perfect, în rest diferenţele fiind uriaşe. Şi, la o analiză mai atentă, scrierea lui Nabokov sugerează că eliminarea acestui individ, dincolo de actul suprimării luat ad litteram, dincolo de tenta de „policier”, ar putea consta, metaforic vorbind, în anihilarea unei personalităţi inferioare, necizelate.
Aici este sclipirea de geniu a lui Nabokov, care introduce un artificiu rar în literatură și conferă scrierii sale o valoare deosebită, poate unică.
Omul poate progresa doar dacă elimină materia în favoarea spiritului, dacă lasă la o parte grobianismul şi involuţia pentru a se desăvârşi spiritual. La fel, şi eroul cărţii îşi poate asuma pe deplin identitatea doar dacă îl elimină pe celălalt, pe vagabondul aflat pe o treaptă inferioară a evoluţiei, pe nefericitul Felix – cel puţin astfel am interpretat eu intriga cărţii.
Nu pot spune cu certitudine cât de bun este acest roman al lui Nabokov raportat la scara vastă a literaturii universale, dar prin prisma acestei idei pe care am relevat-o mai sus, adăugată la nota absolut originală a „scenariului” imaginat de autor, este cu siguranță o realizare de top, demnă de admiraţie şi o scriere ce nu trebuie să lipsească din biblioteca niciunui pasionat de literatură.
PS. În continuarea observaţiilor mele despre opera scriitorului rus pot spune, după ce am terminat de citit romanul ”Glorie”, că am avut surpriza de a descoperi un Nabokov altfel decât îl ştiam: mult mai sensibil, mai romantic, mai înclinat către melancolie. Şi, cu certitudine, mi-a plăcut, chiar dacă este o scriere complet diferită de ”Disperare”.
