Două sunt zonele spirituale esenţiale care de-a lungul secolelor au găzduit nenumărate romanţe memorabile: literatura poetică şi muzica, românii având cu ce să se mândrească în fiecare dintre ele. Mă voi referi mai întâi la patru creaţii ale unor condeie autohtone, pe care le-aş putea numi “romanţe în romanţe”:
*Ion Minulescu: “Dă-mi tot ce crezi că nu se poate da,/Dă-mi calmul blond al soarelui polar,/Dă-mi primul crepuscul pe Golgota/Şi primul armistiţiu planetar,/Dă-mi paradoxul frumuseţii tale,/Dă-mi prorocirea viselor rebele,/Dă-mi resemnarea strofelor banale/Şi controversa versurilor mele./Dă-mi A.B.C. al vieţii subterane,/Dă-mi simfonia flautelor mute,/Dă-mi tălmăcirea buzelor profane/Şi rebusul icoanelor tăcute,/Dă-mi preţul primei victime-a femeii,/Dă-mi simbolul opalului şi-agatei,/Dă-mi ritmu-nveninat al Salomeii/Şi tusea-n fa minor a Traviatei.” (“Romanţă policromă”).
*Ştefan O. Iosif: “Trecea în cârjă sprijinit/Pe uliţa pustie/Şi-n caterincă, ostenit,/El învârtea necontenit/O veche melodie./Era un cântec ce-l ştiam/De-acasă, dintr-o seară./Cum l-ascultam pierdut la geam,/Mi se părea că mă vedeam/La noi acasă iară./Şi-atâtea lucruri s-au ivit/În mintea mea cu dânsul!/Dar când bătrânul gârbovit/Sfârşi romanţa, m-a lovit/Pe negândite plânsul.” (“Romanţă”).
*Alexandru Philippide: “Mi-e bolnav cugetul şi-aş vrea să-l rup/Cum rupi unui păianjen un picior!/Şi sufletul mă doare ca un trup!/Din mine-aş vrea să-l scot şi să-l omor,/Să nu-l mai simt în mine cum se zbate,/Ci să-l ucid şi să-l încarc în spate,/Să-l zvârl în gârlă şi să-i cânt pe mal/În violet minor,/Cum cântă vântul când pe-aproape-i toamna./Mi-s serile pustii ca nişte case/Cu geamuri scoase/Şi pereţii goi,/Mi-s nopţile adânci ca nişte mări/Pe care merg corăbierii cu felinare verzi,/Deschise bine/Ca nişte nări/Să soarbă zările câte-au mai rămas din mine.” (“Romanţă”).
*Mihu Dragomir: “E un singur salcâm/la hotar de tărâm,/lângă da, lângă nu,/E o singură stradă/între noi şi baladă,/între stele şi ploi,/între visuri şi noi./E un singur cuvânt/între nori şi pământ,/între noapte şi zi, între-a fost şi va fi./Şi salcâmu-i uscat/şi pe stradă-a noptat./Doar cuvântu-i ştiut/şi cuvântu-i tăcut.” (“Romanţă”).
În acelaşi timp, se cuvine să menţionez alţi scriitori de romanţe printre care: George Coşbuc; Vasile Alecsandri; Carmen Sylva; Octavian Goga; George Bacovia; Veronica Micle; Victor Eftimiu; Otilia Cazimir.
Despre Luceafărul poeziei româneşti, criticul literar George Călinescu scria: “Sunt în opera de maturitate a lui Mihai Eminescu câteva poezii pe care, prin forma şi conţinutul lor, e nimerit să le numim romanţe. Cam aşa le-au numit şi contemporanii, căci junimiştii le socoteau <cantabile> şi le cântau în cor. Devenite populare (unele din ele pe calea melodiei), înjosite chiar de prea multă frecare cu vulgul, ele au avut o înrâurire considerabilă, nu însă de mare soi, aşa de intensă înrâurire încât poeţii moderni, venind în urma unei îndelungate tradiţii a romanţei, s-au arătat în sfârşit dezgustaţi de această laturăa poeziei eminesciene.”.Relevante sunt şi vor rămâne creaţiile memorabile: “De ce nu-mi vii?”; “De-or trece anii”; “Te duci”; “S-a dus amorul”; “Pe lângă plopii fără soţ”; “Când amintirile…”; “Ce e amorul?”; “Adio”; “Departe sunt de tine”; “Dorinţa” ş.a.
Galeria interpreţilor de romanţe cuprinde pe: Rodica Bujor; Maria Tănase; Mia Braia; Titi Botez; Dorel Livianu; Jean Moscopol; Gică Petrescu; Nicu Stoenescu; Ion Luican; Cristian Vasile; Alexandru Grozuţă; Emil Gavriş; Ileana Sărăroiu; Doina Badea; Angela Moldovan. Printre compozitorii care s-au remarcat în acest gen muzical s-au aflat: Eduard Caudella; George Cavadia; Ionel Fernic; Alexandru Leon; Dimitrie Florescu; Ionel Băjescu-Oardă; Alexandru Corfescu; Nelu Danielescu; Gherase Dendrino; Ion Vasilescu; Nicolae Kirculescu; Henry Mălineanu; Aurel Giroveanu; Florentin Delmar.
Nu întâmplător am lăsat spre sfârşitul enumerării mele pe “Regina romanţei româneşti”, Ioana Radu, despre care voi oferi cititorilor câteva date semnificative. Născută la Bucureşti în ziua de 17 februarie 1917, viitoarea mare artistă a debutat la Radio în aprilie 1939 împreună cu sora sa, Mia Braia, şi Petre Alexandru. După încheierea războiului, şi-a desfăşurat cariera interpretativă în Bucureşti la: Radiodifuziunea Română; Teatrul de Estradă “ConstantinTănase”; Orchestra de muzică populară “Barbu Lăutaru”. De asemenea, a participat la câteva ediţii ale Festivalului naţional de romanţe “Crizantema de Aur” de la Târgovişte, înnobilând scena cu talentul ei interpretativ.
S-a retras din activitatea concertistică în anul 1967 pe fondul afecţiunilor generate de un grav accident rutier întâmplat în 1961. În cartea “Romanţa unei vieţi. Ioana Radu” de Harry Negrin (1990), sunt evocate câteva momente impresionante. Târziu în noapte, membrii ansamblului se deplasau cu autobuzul de la Orşova la Caransebeş. Destinul le-a scos în cale o căprioară care s-a oprit la mijlocul şoselei; când artista i-a spus şoferului să încetinească, acesta a răspuns: “Nu, că se apără singurică, uite-o cum fuge!”. Apoi, liniştea a cuprins tot spaţiul: şi maşina, şi pădurea, şi munţii din zare, iar“oboseala a pus voal de mătase peste genele celor ce au adus azi bucurie celor din Orşova, mâine în alt oraş, poimâine în altă parte şi aşa mereu, în fiecare seară”. Dar, din nefericire, a urmat clipa fatidică: la o curbă, autobuzul a părăsit şoseaua şi astfel lumea s-a oprit în loc pentru toţi pasagerii. Ioana Radu s-a trezit la spital, având unica dorinţă de a aprinde o ţigară. Perioada de recuperare a fost îndelungată, marea artistă străduindu-se din răsputeri să îşi menţină vocea şi agilitatea anterioare acestei regretabile tragedii rutiere. Povestindu-şi viaţa – scriitorului Harry Negrin, Ioana Radu şi-a amintit un episod din anii războiului când cânta în spitalele pline cu răniţi, spre a le alina suferinţele: “Într-o zi când îmi aşteptam rândul, văd că se apropie de mine George Enescu, urmat de Grigoraş Dinicu. Mă uitam la el cum te uiţi la soare… Avea vioara sub braţ, gata să intre în sala cu răniţii. Grigoraş îi spune: <Stimate maestre, ea e fata…>. Enescu îmi întinde mâna, zicând: <Glasul dumitale face minuni pe care le doresc şi viorii mele… soldaţii te aşteaptă cu nerăbdare… Le-ai pătruns inimile. Ăsta înseamnă talent!>”.
La împlinirea vârstei de şapte decenii, Ioana Radu a fost sărbătorită în februarie 1987 prin spectacolul intitulat “Omagiu romanţei”, care a fost organizat la Sala Radio din Capitală. Craiova găzduia în octombrie 1998 prima ediţie a Festivalului naţional de romanţe, care îi purta numele şi renumele.
Am ales – ca un binemeritat omagiu adus memoriei strălucitei artiste – aceste versuri scrise de Ioana Radu pentru romanţa “La umbra nucului bătrân”, interpretată cu inegalabilă măiestrie: “La umbra nucului bătrân,/Pe banca învechită,/Tu mă rugai să mai rămân,/Să te mângâi o clipă./În nopţile cu cer senin,/Sub albe policandre,/Îţi mângâiam obrazul fin/Şi braţul cu mixandre./Pân-adormeai, te desfătam/Cu şoapte de iubire;/Romanţa dragă ţi-o cântam,/Nebun de fericire.”.
- Publicitate -
Compozitorului Doru Popovici îi aparţin următoarele cuvinte: “Ioana Radu, această olteancă cu vocaţia frumosului în limitele adevărului şi cu dorinţa de a face tuturor bine, a înţeles că dragostea este unul dintre cele mai înălţătoare sentimente şi că fără această euforie a iubirii între oameni, pământul ar fi inundat de singurătăţi deşarte. Ioana Radu a creat o lume a nobleţei, a duioşiei, a stării de vis, contribuind din plin la transformarea universului Euterpei într-un minunat prilej de înălţare a sufletelor.”.
Marea noastră artistă pleca din viaţă la Bucureşti, singură şi profund dezamăgită, în urmă cu 33 de ani. Să-i mulţumim Ioanei Radu – comemorând-o în acest septembrie – pentru tot ceea ce a făcut în lumea romanţei româneşti, sperând că dânsa continuă să cânte şi să îi încânte cu aceeaşi dăruire pe Îngerii din înaltele Ceruri!
