Trebuie să recunoaştem că Antichitatea a fost foarte generoasă cu Posteritatea în privinţa multor domenii ale Spiritualităţii umane. Astfel, au reuşit să învingă Timpul: arhitectura; religia; sculptura; pictura; oratoria; poezia; proza; ştiinţa; istoria ş.a. într-o enumerare aleatorie. Admirăm până în zilele noastre coloanele dorice şi ionice ale templelor; epopeile eroice ale lui Homer şi Vergiliu; tragediile lui Eschil, Sofocle şi Euripide; comediile lui Aristofan; fabulele lui Esop; mozaicurile romane; versurile lui Hesiod, Horaţiu şi Ovidiu; picturile rupestre; scrierile istorice ale lui Herodot şi Tacitus; cuvântarile lui Demostene şi Cicero; învăţăturile lui Platon, Aristotel şi Confucius; hărţile unor străvechi geografi şi multe, multe alte creaţii valoroase şi perene.
Cu toate acestea, nu a rămas nimic din universul încântător al Muzicii. Oare cum răsunau acordurile corurilor antice ori sunetele naiului Zeului Pan, protectorul muzicii? Pe amfore sau pe mozaicurile romane erau înfăţişaţi cântăreţi şi dansatoare, fără a le cunoaşte ritmurile graţioase. Citim despre Sirenele mitologice din epopeea lui Homer, care ademeneau corăbierii în locuri primejdioase, fără a şti cântecele lor fermecătoare, dar aducătoare de moarte. Am mai aflat că Zeilor le erau închinate măreţe imnuri de slavă, fără să putem afla muzicalitatea acestora. Ca un paradox, există până astăzi, în cultura muzicală universală, termeni antici (greceşti sau latini) ca simfonie, melodie, melos, armonie, polifonie ş.a., dar nimănui nu i-a fost dată şansa de a cunoaşte realităţile sonore concrete din umbra lor.
Oamenii au primit daruri dumnezeieşti sau zeieşti precum: cuvintele; culorile; formele, dar nimeni dintre muritori nu s-a bucurat de darul divin al reproducerii sunetelor şi combinaţiilor dintre ele, oamenii mulţumindu-se cu ascultarea valurilor Mării sau a tunetelor înfricoşătoare ce însoţeau fulgerele nopţii. Însă, la un moment dat – poate tot din generozitatea Divinităţii – au apărut partiturile răspândite repede la fel ca papirusurile, pergamentele şi cărţile cu file de hârtie. Avantajele acestei noi “revoluţii copernicane” au fost extraordinare: transmiterea prin timp a muzicii; extinderea ei geografică; păstrarea creaţiilor muzicale; educarea noilor generaţii în acest domeniu; generarea Maeştrilor în multiplele lor ipostaze (dirijori; solişti vocali şi instrumentişti; compozitori), ca şi a orchestrelor.
Care a fost evoluţia acestui important mijloc de comunicare? Prezentăm câteva momente cu adevărat istorice: i) etapa iniţială ţinând până în secolul al IX-lea când notaţia muzicală a parcurs fazele evoluţiei scrierii; ii) etapa secolelor al X-lea şi al XI-lea în care notaţia muzicală şi scrierea au evoluat împreună; iii) din secolul al XIII-lea până în secolul al XVIII-lea, notaţia muzicală a devenit un sistem de reprezentare, caracterizat prin independenţă şi completitudine, ambele calităţi fiind recunoscute pe plan internaţional. O contribuţie importantă la dezvoltarea notaţiei muzicale a avut Guido Aretinus (995-1050) care era dirijorul corului din biserica oraşului său, Arezzo; în mod concret, acesta a dat nume notelor muzicale, folosind prima silabă a imnului gregorian Ut queant laxis: ut; re; mi; fa; sol; la (a şaptea notă/si a fost adăugată mai târziu, iar ut a devenit do – de la cuvântul Domine). Dirijorul italian este, de asemenea, inventatorul portativului cu patru linii. Primul sistem medieval de notaţie muzicală a preluat, prin Severinus Boethius (începutul veacului al VI-lea), literele alfabetului grec pe care le-a înlocuit cu alfabetul latin. Ulterior au apărut semnele grafice pentru cheile muzicale, pentru felurile timbrului, duratei şi intensităţii sonore (pianissimo, forte, subito forte ş.a.).
Să îmi fie îngăduit un salt peste Timp, referindu-mă la cărturarul moldovean Dimitrie Cantemir (1674-1723) care, aflându-se la Constantinopole în perioada 1705-1709, a scris lucrarea Kitab-ul muziki ebjed/Carte de notaţie muzicală pe baza unui studiu aprofundat al muzicii otomane laice şi religioase. Pentru opera sa, Dimitrie Cantemir a primit, de la Sultanul Ahmed al III-lea (1703-1730), un mare susţinător al artelor, titlul de Paşă. La rândul său, Anton Pann (1796-1854) era cunoscut în epocă pentru solida pregătire muzicală, având un rol semnificativ în românizarea şi modernizarea muzicii religioase. De numele său se leagă multe cărţi cuprinzând cântări bisericeşti; a fost profesor şi compozitor al unor lucrări aparţinând acestui gen muzical, ca şi al unor înţelepte versuri precum: “Cel băgat fără tocmeală,/Iese fără socoteală,/Dar şi drept cine slujeşte,/Dumnezeu îl noroceşte.”.
Istoria europeană a partiturilor a fost marcată de Casa Ricordi creată la Milano în anul 1808 de violonistul Giovanni Ricordi, care a publicat partiturile marilor compozitori ai veacului al XIX-lea, Gioachino Rossini, Gaetano Donizetti, Vincenzo Bellini, Giuseppe Verdi şi Giacomo Puccini. Această companie a fost cumpărată de B.M.G. Music Publishing şi, ulterior, de Universal Music Publishing Group, fiind la ora actuală cea mai importantă instituţie de publicare a partiturilor din Italia. Îmi amintesc că, fiind elev, am vizionat filmul franco-italian Casa Ricordi, produs în anul 1954, care beneficia de aportul unor mari actori printre care Marcello Mastroianni în rolul lui Gaetano Donizetti.
În perioada activităţii mele diplomatice, obişnuiam să merg prin anumite anticariate din unele capitale europene, rămânând uimit de abundenţa partiturilor vechi sau moderne, alături de cea a cărţilor, albumelor, hărţilor, fotografiilor şi gazetelor. Răsfoiam unele dintre ele, chiar dacă nu ştiam cum să le interpretez, neavând o pregătire muzicală. Oricum, mă bucuram cel puţin de textele lor în limbile italiană, franceză, rusă sau engleză, iar acest lucru mi se părea a fi suficient. De asemenea, păstrez acasă un exemplar preţios: partitura canţonetei napolitane O Sole Mio de Edi Capua, apărută la Editura Muzicală Ştefan Kiriţescu din Bucureşti în anul 1945, pe care mama mea o cumpărase de la magazinul Muzica. Hary Segall de la Roman unde locuiam împreună cu dânsa şi cu fratele meu mai mic Alexandru Mircea, dupa ce tatăl nostru ne părăsise pentru totdeauna.
Iată în continuare două cugetări despre partituri: *Haruki Murakami – “Viaţa este ca o partitură complicată. E plină de şaisprezecimi şi treizecidoimi, de multe simboluri stranii şi de însemnări al căror sens e neclar. E practic imposibil să le desluşeşti corect şi, chiar dacă ai reuşi să o faci, iar apoi să le transformi în sunete, asta nu înseamnă numaidecât că lumea le-ar înţelege sensul şi le-ar aprecia.”; *Milan Kundera – “Atâta timp cât oamenii sunt, mai mult sau mai puţin, tineri şi partitura muzicală a vieţii lor se află abia la primele măsuri, aceştia pot să o scrie împreună şi să îi schimbe motivele, dar atunci când se întâlnesc la o vârstă mai coaptă, partitura lor muzicală este, mai mult sau mai puţin, terminată şi fiecare cuvânt, fiecare obiect semnifică altceva în compoziţia fiecăruia în parte.”.
M-a impresionat un episod despre o partitură sui-generis: în pauza unui concert vienez cu valsurile lui Johann Strauss-Fiul, soţia acestuia i-a solicitat lui Johannes Brahms un autograf pe evantaiul pe care îl avea la dispoziţie; marele compozitor i-a îndeplinit cu amabilitate dorinţa, punând pe acel evantai primele note ale valsului Dunărea Albastră şi cuvintele: “Din păcate, nu scrise de Johannes Brahms.”.
Deşi următoarele însemnări personale, publicate în ultimii ani, nu aspiră la celebritatea aforismelor anterioare, le supun atenţiei cititorilor: “Ajungând în Ceruri, Bach a remarcat că toţi Îngerii îi ştiau pe de rost partiturile.”; “Nu doar partiturile, ci şi tratatele diplomatice sunt pline de armonii.”; “Bach şi-a umplut partiturile cu note dictate la ureche de către Dumnezeu. Ce înseamnă să ai ureche muzicală!”; “Concertele pădurii se desfăşoară – fără partituri sau dirijori – până noaptea târziu.”; “Copacii pădurilor s-au obişnuit cu trilurile fermecătoare ale privighetorilor, dar şi cu partiturile monotone ale ciocănitorilor.”; “Rândunelele pe firele de telegraf – note muzicale pe portativele primăverii.”; “C.V.-ul unui compozitor ar trebui scris sub forma unei partituri.”; “După ce a terminat de scris o romanţă, compozitorul a văzut că toate notele de pe portativ se prefăcuseră în lacrimi.”.
