În decembrie 1997 am revenit în Centrala M.A.E. după încheierea mandatului de Secretar General Adjunct al Organizaţiei Cooperării Economice a Mării Negre de la Istanbul. Nu a trecut nicio lună până când am fost chemat la o discuţie amicală cu regretatul ambasador Mihnea Constantinescu în care acesta mi-a propus să merg pentru a sprijini exercitarea mandatului de preşedinte în exerciţiu al Adunării Parlamentare a Cooperării Economice a Mării Negre, ce revenea prin rotaţie pentru o perioadă de 6 luni Preşedintelui Senatului României, Petre Roman. După o consultare cu soţia mea am acceptat acea solicitare şi nu voi regreta niciodată opţiunea făcută. Numai că cele şase luni aveau să dureze nu mai puţin de doi ani deoarece Petre Roman a decis să mă desemneze Şef al Departamentului de Relaţii Parlamentare Externe al Senatului. Acesta a fost contextul generos şi imprevizibil în care aveam să cunosc anumiţi parlamentari valoroşi dincolo de misiunile lor cotidiene în virtutea desemnării de diverse formaţiuni politice. Unul dintre dânşii a fost regizorul şi actorul Sergiu Nicolaescu.
Nu voi uita niciodată prima sa replică în momentul când m-am prezentat, participând la şedinţa săptămânală a Comisiei de politică externă, coordonată de regretatul senator şi prieten Ghiorghi Prisăcaru. Declarându-i înainte de începerea reuniunii că mă impresionează enorm timbrul lui inconfundabil, Sergiu Nicolaescu mi-a dat următorul răspuns pe post de calambur, zâmbind ştrengăreşte: “Da, poate este unul interesant, dar foarte departe de celebritatea timbrului cu capul de bour din frumoasa dumitale Moldovă.”. De atunci am mai avut mici dialoguri spontane cu prilejul reuniunilor periodice ale Comisiei senatoriale, regăsind de fiecare dată în acestea câte un sâmbure de bună-dispoziţie şi de semantică agreabilă. Într-o scurtă întrevedere mi-a vorbit despre sporturile practicate în anii tinereţii: călărie, box, tir, rugby, atletism, precizând că nu a încetat să facă în fiecare zi o activitate fizică elementară.
Sergiu Nicolaescu s-a născut la Târgu Jiu în ziua de 13 aprilie 1930 într-o familie de aromâni. Când avea 5 ani, părinţii săi s-au mutat la Timişoara, dar ţin minte că îmi vorbea foarte frumos de oraşul natal a cărui celebritate se datora Maestrului Constantin Brâncuşi şi Eroinei Ecaterina Teodoroiu. A fost absolvent al Universităţii “Politehnica” din Bucureşti, lucrând după încheierea studiilor ca regizor al unor filme documentare şi jurnale de actualităţi în cadrul Studioului Cinematografic “Alexandru Sahia”.
Printr-o muncă perseverentă şi printr-un devotament de excepţie el a ajuns cel mai prolific şi mai vizionat regizor român din toate timpurile: 54 de filme artistice de lung metraj; 27 de coproducţii; peste un miliard de spectatori din numeroase ţări ale lumii dintre care 130 de milioane din România. Menţionez doar câteva dintre creaţiile sale: Dacii; Mihai Viteazul; Cu mâinile curate; Ultimul cartuş; Un comisar acuză; Nemuritorii; Osânda; Pentru patrie; Duelul; Nea Mărin miliardar; Mircea; Triunghiul morţii; Carol I – Un destin pentru România; Poker ş.a. A regizat o serie de ecranizări (e.g. Ciuleandra, Orient Express). De asemenea, s-a aflat în ipostazele de actor şi scenarist.
Desigur, trăind pe aceste meleaguri aflate încă sub influenţe şi mentalităţi balcanice, nu puteau să lipsească invidia şi criticismul neargumentat la adresa lui Sergiu Nicolaescu, prezentate de unii inşi nesemnificativi sub diferite forme: “a pus pe ecran clişee după clişee; nu există nimic original în ele”; “nu a fost niciodată un cinefil; nu a vorbit niciodată despre curente care l-au influenţat, despre cinematografie”; “creaţia sa se rezumă la călărit în filme cu citate din cartea de istorie”; “a adus distrugeri serioase Mănăstirii Văcăreşti (care oricum avea să fie mai târziu demolată – n.n.) prin filmările sale din 1985 pentru pelicula Noi, cei din linia întâi” ş.a.m.d. Toate afirmaţiile de acest gen îmi aduceau aminte de un străvechi proverb indian: “Cine nu ştie să danseze spune că podeaua este strâmbă.”. Tuturor celor care lansaseră comentarii răutăcioase în sensul că performanţele sale cinematografice s-ar datora obedienţei regizorului faţă de fostul regim le-aş prezenta un singur detaliu de natură biografică: pe linia mamei, Sevastiţa Cambrea, el era nepotul comisarului de poliţie Gheorghe Cambrea arestat de regimul comunist în 1952 şi condamnat la 15 ani de detenţie în Penitenciarul de la Făgăraş, personaj real preluat în unele dintre filmele sale de comisarul Moldovan.
Pe de altă parte au existat păreri avizate din partea unor redutabili specialişti în arta cinematografică: “Dacă Sergiu Nicolaescu nu ar fi existat, el trebuia inventat.”; “Singurul cineast român care s-a ambiţionat să împlinească un gigantic proiect: istoria poporului nostru, transpusă pe peliculă.”; “Ciuleandra este singurul nostru film psihologic de calibru camil-petrescian, asociind remarcabil la nivelul subconştientului jocul Ciuleandra cu Jocul ielelor.”; “Opera lui Nicolaescu este puternică şi nu se clinteşte; dacă criticii săi viscerali ar vedea numai Ciuleandra, ar înţelege cât de cinefil a fost Nicolaescu. Este un film profund, psihologic, o floare rară la noi. A-l asocia cu filmul Amadeus al lui Forman este o obligaţie de cinefil.”.
După decembrie 1989 Sergiu Nicolaescu a fost ales succesiv senator din partea următoarelor formaţiuni politice: Frontul Salvării Naţionale; Partidul Democraţiei Sociale; Partidul Social Democrat. A condus Comisia senatorială de cercetare a evenimentelor din 1989. În perioada când era membru al Comisiei de politică externă (menţionată la începutul acestui articol) el se aşeza, de regulă, lângă mine, evitându-l de fiecare dată pe Ion Iliescu din faţa lui, de asemenea membru al comisiei respective; am sesizat o anumită distanţare de fostul Preşedinte cu care nu angaja niciun dialog în timpul reuniunii sau după aceea, ci se rezuma la schimbul de priviri şi zâmbete protocolare de circumstanţă.
Am găsit o serie de citate ce aparţin lui Sergiu Nicolaescu şi am decis să le redau pentru cititorii acestei gazete: *“Fără un sentiment patriotic nu vom reuşi să fim ceea ce vrem să fim.”; *“Nu am fost mai talentat, mai deştept decât alţii, dar am muncit mult mai mult decât alţii.”; *“Am ajuns la vârsta amintirilor. Nu am copii, nu am nepoţi care să îmi îndulcească bătrâneţile, dar am filmele mele şi publicul.”; *“Când eram la liceu, citeam Biblia la căpătâiul răniţilor care erau în comă. Erau oameni simpli, majoritatea ţărani, dar care ştiau să moară.”.
Acum, din nefericire, sunt obligat să vorbesc şi să scriu despre Sergiu Nicolaescu la Timpul Trecut, regretând că arta cinematografică românească l-a lăsat din braţele sale, încredinţându-l Eternităţii care nu a ezitat să îl găzduiască imediat. Prin forţa Destinului “naţionalistul romantic” – cum obişnuia să se autodefinească – a trebuit să plece, lăsând în urma sa multe proiecte neîmplinite. Internat la un spital bucureştean, în ciuda eforturilor depuse de medici, Sergiu Nicolaescu a încetat din viaţă în dimineaţa zilei de 3 ianuarie 2013. Dispariţia sa a generat anumite controverse: deşi în testamentul legalizat în anul 2008 el cerea: “să mă înmormânteze după datinile creştineşti”, regizorul a fost incinerat peste două zile la Crematoriul Vitan-Bârzeşti din Bucureşti. Ulterior soţia acestuia a anunţat public că urna cu cenuşa soţului ei a fost depusă la Cimitirul Bellu Militar din Capitală unde i s-a construit post-mortem un mormânt din marmură albă. Pe cruce sunt gravate doar trei cuvinte: “Sergiu Nicolaescu. Regizor”, însoţite de anii naşterii şi morţii sale: 1930-2013. Am aflat că văduva lui a pus pe acel mormânt un joben plin cu trandafiri. Am ajuns împreună cu fiul meu cel mare Vlad Mihai la locul unde se odihneşte întru veşnicie cenuşa marelui artist, lăsând o floare şi o candelă aprinsă în semn de recunoştinţă faţă de o personalitate remarcabilă a filmului românesc.
