Al. Florin Țene
Mă dor dinții ce nu-i am decât în amintire
Precum despărțirea de femeia afumată de tăcere
Toate au rămas piatră zidită-n iubire
Pe muntele cu rădăcini putrezite în miere.
Mă dor oasele calcinate în mormânt
Și pământul ce mă respiră pe sub sânge
Precum tăcerea uitată uneori în cuvânt
Când femeia în versul meu mai plânge.
Viața a fost o amintire albastră cu dureri
Lăcuste îmi ciuguleau liniștea ierbi de-acasă
Iar iubita mă mângăia cu soare sub meri
Când copii plângeau că nu au nimic pe masă.
Așa au trecut anii cu țepi de trandafiri,
Mă amăgeam cu poeme pe aripi de vânt
Eram un tot cu iubita în clipe de-amăgiri
Și iată-mă în osuar tăcut sub un cuvânt.