Într-o piaţă centrală a Bucureştilor care îi poartă astăzi numele după repetate denumiri anterioare (Kuibâşev; Cosmonauţilor; Dorobanţilor) se află statuia de bronz a lui Alexandru N. Lahovari (1840-1897). Este o operă din bronz realizată la comanda Partidului Conservator la o turnătorie din Franţa de renumitul sculptor Marius Jean Antonin Mercié, fost profesor al lui Constantin Brâncuşi. Rezultatele subscripţiei publice pentru construirea monumentului au fost publicate în ziarul La Roumanie în perioada 1899-1900; Primăria a aprobat un credit de 25.000 de lei şi la aceste fonduri s-au adăugat încasările obţinute din concertele de la Ateneul Român din 6 mai şi 24 noiembrie 1899. La acea vreme statuia lui Al.N. Lahovari care costase 115.000 de lei era una dintre primele din categoria “les grands hommes” reprezentând o personalitate politică a epocii contemporane. Locaţia concretă a fost aleasă de sculptorul francez care refuzase sugestia de amplasare a monumentului în Piaţa Romană situată pe atunci la intersecţia dintre Strada Romană şi Bulevardul Colţei.
Monumentul îl înfăţişează pe Alexandru N. Lahovari în ipostaza de orator îmbrăcat în redingotă. Pe soclul de piatră se află două sculpturi alegorice: i) o femeie în costum naţional simbolizând România şi ţinând o ramură de laur în mâna dreaptă care era îndreptată către orator ca un semn al preţuirii acestuia; ii) un simbol al Dunării prezentate într-o ipostază masculină originală asemănătoare Zeului Mărilor, Neptun sugerând astfel denumirile fluviului în limbile latină/Danubius, italiană/Il Danubio şi franceză/Le Danube. Alegoria acvatică trimitea la discursul rostit de Alexandru N. Lahovari la 26 mai 1881 unde spunea: “Această Dunăre pe care am deschis-o comerţului liber şi loial al tuturor naţiunilor din lume, această Dunăre e a noastră, am plătit-o îndestul în trecut căci au fost secole în care ea a dus în Marea Neagră mai mult sânge românesc decât apă.”. De asemenea, monumentul avea fixate pe soclul său câteva plachete din bronz cuprinzând unele citate din discursurile oratorului român, care au dispărut după anul 1947.
La dezvelirea statuii în ziua de 17 iunie 1901 au luat parte numeroase personalităţi de diferite orientări politice. Take Ionescu, Nicolae Filipescu şi Gheorghe Gr. Cantacuzino au rostit emoţionante cuvântări despre rolul important al fostului avocat, om politic, ministru, diplomat şi orator.
În alocuţiunea sa renumitul om politic şi jurist Take Ionescu (1858-1922) comenta astfel concepţia lui Alexandru N. Lahovari: “Când voia să ne spună că Dunărea pe care o vedem aşezată la picioarele lui este a noastră şi a noastră trebuie să rămână, Lahovari îi vedea valurile înroşite de sângele românesc care fusese vărsat pentru dânsa veacuri de-a rândul şi vedea acel sânge cu atâta putere încât cei care-l auzeau se simţeau gata să-l verse pe-al lor ca să nu se piardă nimic din Dunărea bătrână.”. Mai redau din aceeaşi vibrantă cuvântare un fragment despre personalitatea lui Alexandru N. Lahovari: “Trei mărimi, a oratorului, a omului de stat şi a omului, trei mărimi între care este cu neputinţă să stabileşti o ierarhie. Dacă ar fi să judecăm după repercusiunea lor în timp cea mai de seamă ar fi a oratorului. Cu ce putere răsună în noi numele unui Demostene, unui Cicerone, unui Mirabeau pe când întâmplările politice pe care le-au aurit cu vorba lor divină nu exercită în noi niciun interes! Iar cele mai desăvârşite exemple de frumuseţe sufletească cine nu ştie că de cele mai multe ori se găsesc în existenţe aşa de obscure încât nu posteritatea, dar nici dintre contemporani nu le cunosc decât cei ce le caută. Dacă este să judecăm, însă, după valoarea lor etică ordinea erăsturnată. Arta cedează acţiunii şi acţiunea – frumuseţei morale.”. Take Ionescu mai declara: “Când este vorba de Alexandru N. Lahovari orice discuţie de întâietate este de prisos. Omul acesta cu toate trei mărimile a fost deopotrivă înzestrat în chip aşa de îmbelşugat şi aşa de armonic încât fiecare a sporit pe cealaltă. Darul vorbei cel mai extraordinar a slujit politica cea mai energică, a fost însufleţit de gândul cel mai curat. Nimeni înainte şi nimeni după nu a dăruit şi nu va dărui oratoriei româneşti modele nestemate ca dânsul.”.
Cine era Alexandru N. Lahovari? Familia acestuia cuprindea nume de rezonanţă: străbunicul său fusese Caimacan al Olteniei; unchiul lui, Ion Lahovari – ispravnic la Vâlcea/1821-1823, prezident de Tribunal în acelaşi judeţ, cârmuitor la Olt şi deputat în Obşteasca Adunare/1832-1838; tatăl său Nicolae Lahovari fusese prefect de Vâlcea sub Domnitorul Ştirbei Vodă, membru al Divanului ad-hoc, reprezentant al judeţului Vâlcea la Constituanta din 1866. După efectuarea studiilor primare în ţară tânărul Al.N. Lahovari a studiat la Liceul “Louis Le Grand” şi la Facultatea de Drept din Paris unde a obţinut titlul de doctor. Biografia sa politică este marcată de câteva elemente semnificative: *deputat în prima Cameră (după Constituantă); *succesiv ministru al justiţiei, agriculturii, industriei şi comerţului, lucrărilor publice, afacerilor străine.
Constantin G. Dissescu arăta în conferinţa Cum vorbea Alexandru N. Lahovari, prezentată la Ateneul Român în cursul anului 1905: “Alexandru N. Lahovari întrupa două principii: cu caracterul, cu temperamentul său energic – «temperamentul leului», cum ziceau cei vechi – el era principiul Acţiunii care însufleţeşte pe omul de voinţă. Niciodată amorf, niciodată nestatornic, Lahovari era totdeauna gata şi hotărât cu o admirabilă«uniformitate politică» (termen folosit de Al.N. Lahovari în discursul de la Sala Orfeudin Bucureşti, prezentat în gazeta Epoca din 16 februarie 1888 – n.n.)la lupta pentru binele ţării. În acelaşi timp cu temperamentul omului emotiv şi intelectual el întrupa principiul Verbului, al Elocinţei sub toate formele ei; iacă de ce era stăpân pe orice tribună.”.
Lui Ion Luca Caragiale îi aparţine următoarea caracterizare a lui Alexandru N. Lahovari: “Mândru la înfăţişare, aproape chiar trufaş, el ascundea sub cea mai rigidă formă un suflet prea mult sentimental… Discursurile lui sunt pline de momente de vehemenţă care vor rămâne pentru totdeauna celebre în istoria literelor noastre… discursurile sale începeau simplu şi adesea chiar greoi, expunerea lui era rece; argumentarea redusă la câteva propoziţii lente şi apăsate, dar la un moment dat cu o imagine cutezătoare oratorul se ridica deodată la o colosală înălţime: apoi îndată încă o imagine, orizontul se lărgea potrivit unei vertiginoase înălţări… Lahovari a fost la noi poate primul şi desigur ultimul orator de genul riguros clasic. Onoare a tribunei române, elocvenţa lui crescuse la o şcoală bătrână.”.
În Istoria literaturii româneşti/1924 Petre V. Haneş evoca faptul că în cuvântările sale Al.N. Lahovari nu inventa termeni noi, nu recurgea la expresii din alte limbi, îi era suficient materialul limbii române, dar ştia să aleagă din aceasta cele mai plastice cuvinte şi să întocmească din ele elegante, inedite şi impunătoare formulări.
Am moştenit de la bunicul meu după tată, preotul paroh Gheorghe Bârliba de la Feredieni/Hârlău din Judeţul Iaşi cartea Alexandru N. Lahovari. Discursuri politice. 1881-1896 (publicată la Tipografia şi Fonderia de Litere “Dor P. Cucu” din Bucureşti, 1905). După încheierea activităţii diplomatice – când eram profesor de Retorică şi de Comunicare Managerială la două Universităţi din Capitală – am prezentat studenţilor şi masteranzilor mei unele discursuri din acest vechi volum, înregistrând încântarea profundă a tinerilor, care era generată de construcţii semantice atrăgătoare ca şi de o raportare discretă, dar foarte eficientă a oratorului la publicul aflat în faţa sa. Cred că, dacă ar mai trăi “bunelul” cum îi spuneam în graiul moldovenesc, dânsul s-ar bucura foarte mult că îmi dăduse acea carte cuprinzând discursurile politice ale unui mare orator-patriot.
Însemnările de faţă au fost făcute într-o zi de vară a anului trecut după ce zăbovisem câteva minute în faţa monumentului lui Alexandru N. Lahovari din centrul Bucureştilor.
