În cel mai recent număr (noiembrie a.c.) al Revistei de cultură și civilizație universală ”Constelații diamantine”, acad. Ioan-Aurel Pop propune, sub titlul ”Limba română, ca izvor istoric”, o amplă analiză a apariției și dezvoltării acestei limbi.
Pornind de la observația: ”Ca orice limbă, nici româna nu a fost și nu este o limbă perfect unitară și uniformă, vorbită și scrisă la fel peste tot”, semnatarul articolului analizează ulterior originea limbii (”sistemul verbal românesc vine, în dreaptă moștenire, din latină, mai ales din latina populară, vorbită de toți coloniștii, indiferent din ce parte a imperiului veneau”) și dezvoltarea ei ulterioară, exemplificând și cu numeroase etimologii ale feluritor cuvinte.
Printr-o analiză documentată și amănunțită, este evidențiată originea latină a limbii române, concluzionându-se că răspunsul la mai multe întrebări privind etimologia și răspândirea cuvintelor ”atestă intensul proces de romanizare, continuitatea de locuire a daco-romanilor și apoi a românilor în interiorul arcului Carpaților și faptul că așa-zisa teorie imigraționistă nu este decât o alcătuire politică târzie”.
Sub consacratul generic ”Jocul minții”, Doina Drăguț oferă cititorilor o nouă serie de poeme esențializate, filosofice, cu deschideri către transcendent: ”Se sparg în fluturi goi/geamurile universului meu/urmele mele se văd în aer/viața e o pregătire pentru trecerea fluviului de lumină” (”Fluviul de lumină”). Existența terestră este, în egală măsură, un mister și o îngrădire (a spiritului încătușat de materie, n.n.): ”Îngrădiți de timp/ – cel în care locuim -/simțim mulțimi de curgeri/unite-n mare/- în marea care nu se umple niciodată” (”Îngrădiți de timp”). În atare condiții, cunoașterea totală devine imposibilă, indiferent de modalitatea de percepție aleasă (”Unii se întorc spre sine/ca să caute lumina/alții se aruncă-n brațele/văzduhului/ca să o culeagă/ și unii și alții/ ceea ce nu știu/este profund/iar ceea ce știu/este superficial”.
Despre fenomenul unic numit Iulia Hasdeu și despre tragica și scurta existență a marii poete române scrie Mihai Caba, cu prilejul împlinirii (la 14 noiembrie) a 155 de ani de la nașterea acesteia, sub titlul ”Fenomenala Iulia Hasdeu și tragicul ei destin”. Drept motto, autorul materialului alege un excepțional citat al poetei, care mai mult ca sigur a intuit că viața terestră nu este decât o trecere: ”Eu nu urăsc viața, de moarte nu mi-e teamă, ea este lumină puternică și caldă …”.
Oferind cititorului date biografice esențiale și o mini-cronică a evoluției poetei în plan cultural (desigur, este binecunoscut faptul că Iulia Hasdeu a venit pe lume într-o familie de mari spirite, tatăl fiind cărturarul Bogdan Petriceicu-Hasdeu, iar mama, Iulia (n. Faliciu) Hasdeu, o ardeleancă bine instruită de la Roșia Montană), semnatarul articolului scoate în evidență precocitatea fiicei familiei Hasdeu, fapt consemnat de numeroși biografi. Iulia Hasdeu era o personalitate plurivalentă, pe lângă poezie scriind și teatru, iar în 1881, la doar 11 ani, absolvind cursurile gimnaziale și Secția de Canto și Pian a Conservatorului de muzică bucureștean. În vara aceluiași an, pentru continuarea studiilor, pleacă la Paris. După succese de răsunet, în 1888, la doar 18 ani, se produce tragedia: poeta moare de tuberculoză, o boală atunci fără leac, descoperită tardiv.
După cum se știe, moartea prematură a genialei Iulia l-a îndreptat pe tatăl său către spiritism, după ce în martie 1890 savantul scrie cu mâna lui, pe o coală de birou, câteva rânduri dictate de spiritul fiicei: ”Je suis heureuse; je t’aime; nous nous reverrons; cela doit te suffire. Julie Hasdeu”. (”Sunt fericită; te iubesc; ne vom revedea: aceasta ar trebui să-ți fie de ajuns. Iulia Hasdeu”).
Ulterior, familia Hasdeu va înălța celebrul Castel de la Câmpina, veritabil templu spiritist, ducând astfel mai departe (deși într-un mod neanticipat și nedorit) destinul uneia dintre cele mai stranii figuri ale culturii românești.
Din maximele și aforismele semnate de Nicolae Mareș:
”Azi, liderii mondiali, atât de îmbătrâniți și de orbiți, nu mai pot vedea că pacea poate fi mai ieftină decât războiul” (Maximă adevărată, actuală și ignorată, n.n.).
”De poți – fă. De nu – învață”.
”Doar Arta mai cizelează câteodată din realitatea posacă”.
”Mâna lui Dumnezeu nu acționează întâmplător”.
O binevenită rememorare a ilustrului compozitor polonez Frédéric Chopin ne oferă Carmen Manea sub titlul ”Testamentul muzical al lui Frédéric Chopin”. Considerat creatorul mazurcii pentru pian, Chopin a compus 60 de astfel de piese. După cum remarcă autoarea (care oferă, totodată, celor interesați și o analiză de specialitate a pieselor din repertoriul muzicianului), ”Există în mazurcile create în perioada maturității o tainică poezie, ce redă muzical acea complexitate a trăirilor polonezilor”.
Relevând, de asemenea, substratul tragic, dar uneori și cu accent comic care poate fi întâlnit în creațiile poloneze și, cu precădere, în mazurci, semnatara articolului încheie spunând atât de frumos: ”Unice și inimitabile, ca toate capodoperele care fac viața mai frumoasă și mai înțeleaptă, ciclurile de mazurci înfruntă timpul, așteptând din partea pianiștilor noi versiuni interpretative”.
Ediția este ilustrată cu reproduceri după Raqib Shaw, artist indian căruia Filip Tudora îi consacră la final un medalion, sub genericul ”Picătură de pictură”.
Mai semnează: Ionuț Țene, Silviu Doinaș Popescu, Marin I. Arcuș, Mădălina Virginia Antonescu, Ioan Gâf-Deac, George Petrovai, Al Florin Țene, Ion Popescu-Brădiceni, Mircea Tutunaru, Gelu Dragoș, Petre Gigea-Gorun, Vasile Dan Marchiș, Florentin Smarandache, Gaetano Longo, Reynaldo Lacamara, Cornelia Calaidjoglu, Ovidiu Țuțuianu, Alicja Kuberska, Ioan Voicu.
Totul foarte interesant, felicitări! Aprecieri deosebite pentru d-nul ing. Mihai Caba, semnatarul articolului despre Iulia Haşdeu!