Al.Florin Țene
Dinainte de vreme,
când secundele încă nu învățaseră
să curgă prin clepsidre,
Dumnezeu
a desfăcut tăcerea
ca pe o rodie coaptă,
iar din miezul ei
au zburat stelele
ca un stol de porumbei de foc.
Atunci,
în palma Celui Veșnic,
o fâșie de pământ
a început să bată
ca o inimă.
Era Canaanul,
viitoarea harpă
pe care aveau să cânte
vânturile profeților.
Niciun munte
nu era doar piatră.
Fiecare colină
purta în ea
un alfabet de lumină.
Fiecare izvor
era un psalm
care încă nu fusese scris.
Iar măslinii
își ridicau ramurile
ca niște bătrâni
care binecuvântează cerul.
A venit Avraam,
călătorul stelelor.
Mergea
cu cortul în spate
și cu infinitul
în inimă.
Nu urma drumuri.
Urma promisiuni.
Și fiecare pas
era o literă
dintr-o carte
pe care Dumnezeu
o scria
cu tălpile omului.
Sara
purta în pântece
primăvara imposibilului,
iar Isaac
s-a născut
ca un râs al cerului
în mijlocul deșertului.
Apoi,
nisipul
a început să numere
lacrimi.
Egiptul
a devenit
o clepsidră de cărămidă.
Brațele robilor
au înălțat piramide,
dar sufletele lor
urcau
spre un alt munte.
Nilul
era o oglindă,
însă ochii lor
vedeau Iordanul.
Moise
a crescut
între două ape.
Una
îl ascundea.
Alta
avea să se despartă
în fața lui.
Toiagul lui
nu era lemn.
Era axa
în jurul căreia
Dumnezeu
învârtea istoria.
Marea Roșie
nu s-a despărțit.
S-a deschis
ca o carte.
Iar poporul
a trecut
printre două biblioteci
de apă,
în timp ce peștii
citeau
miracolul.
În pustiu,
nisipul
a învățat
să asculte.
Mana
cădea
ca o ninsoare de pâine.
Stânca
învăța
să nască izvoare.
Și fiecare cort
era o stea
coborâtă
pe pământ.
Sinaiul
nu era munte.
Era o inimă
care bătea
atât de tare,
încât fulgerele
își schimbaseră glasul
în cuvinte.
Cele zece porunci
nu au fost scrise
pe piatră.
Au fost sculptate
în respirația
omenirii.
Apoi,
Iordanul
și-a desfăcut brațele.
Țara Promisă
îi aștepta
ca o mamă
care nu și-a uitat
copiii.
Grâul
înclina capul.
Viile
își pregăteau
vinul.
Smochinii
își coseau umbrele
pentru odihna
călătorilor.
Ierusalimul
a răsărit
ca un crin
din piatra lumii.
Orașul
nu avea ziduri.
Avea rugăciuni
împietrite.
Fiecare stradă
era o venă
prin care curgea
veșnicia.
David
a venit
cu o praștie
mai mare
decât toate săbiile.
Pentru că piatra
care poartă credință
este întotdeauna
mai grea
decât fierul.
Harpa lui
nu avea corzi.
Avea râuri.
Când cânta,
Cedrii Libanului
își plecau coroanele.
Stelele
își schimbau orbitele
ca să asculte.
Solomon
a ridicat templul.
Dar templul
fusese construit
mai întâi
în inima lui Dumnezeu.
Aurul
era doar lumina
care căzuse
pe ziduri.
Apoi
au venit
vremurile cenușii.
Imperii
ca niște lăcuste
au coborât
peste grânele istoriei.
Babilonul
a furat pietre.
N-a putut fura
speranța.
Poporul
și-a purtat patria
în alfabet.
Și fiecare literă ebraică
a devenit
o semință.
Oriunde cădea,
răsărea
Ierusalimul.
Au trecut
secole.
Sabii.
Cruci.
Coroane.
Exiluri.
Și totuși
menora
nu și-a uitat
flacăra.
Ea ardea
în case,
în cărți,
în rugăciuni,
în mamele
care își învățau copiii
să spună
numele Domnului
ca pe numele
luminii.
A venit
și noaptea
cea mai lungă.
Holocaustul.
Cerul
a îmbrăcat
haine negre.
Fumul
a încercat
să acopere
stelele.
Dar stelele
nu mor
când sunt ascunse.
Ele continuă
să lumineze
dincolo
de cenușă.
Și poporul
s-a ridicat
din propria durere
ca pasărea Phoenix,
purtând în aripi
nu focul răzbunării,
ci focul memoriei.
Israelul
a renăscut.
Ca un migdal
înflorit
în mijlocul
pietrei.
Ca o fântână
care izbucnește
din adâncul
deșertului.
Ca o psalmă
care nu încetează
niciodată
să fie cântată.
Țara Sfântă
nu este doar
o geografie.
Este o rană
care înflorește.
Este o scară
sprijinită
între om
și Dumnezeu.
Este locul
unde praful
își amintește
că a fost atins
de pașii profeților.
Unde măslinii
scriu
cu rădăcinile
istoria păcii.
Unde pietrele
au memorie.
Unde vântul
recită
din Isaia.
Unde lumina
îngenunchează
în fiecare dimineață
pe acoperișurile
Ierusalimului.
Și încă,
deasupra tuturor,
plutește
porumbelul
din ramura lui Noe.
El caută
nu o țară,
ci o inimă.
Nu un hotar,
ci un om
care să știe
că pământul
este doar umbra
cerului.
Iar istoria
poporului lui Israel
curge mai departe,
ca Iordanul,
între memorie
și făgăduință,
între lacrimă
și psalm,
între piatră
și lumină.
Și cât timp
va exista
o singură rugăciune
care să urce
spre înalt,
Țara Sfântă
va rămâne
nu doar pe hartă,
ci în inima lumii,
ca o candelă
aprinsă
de mâna
Celui Veșnic,
care nu încetează
niciodată
să lumineze
drumul
omului
spre Dumnezeu.
