Ionuț Țene
Savantul și botanistul clujean Alexandru Borza (născut la 1887) are o carte de vizită științifică impresionantă. A fost cel mai mare botanist din istoria științifică a României. Tinerețea și studiile sale sunt legate de școala academică a imperiului dualist de la cumpăna secolelor XIX și XX. Alexandru Borza a fost întemeietorul Grǎdinii Botanice din Cluj și al geobotanicii din România și a devenit membru (post-mortem) al Academiei Române, precum și preot român unit (greco-catolic), precum și protopop onorar al Clujului. El fost printre primii specialiști europeni care au făcut cercetări sistematice în etnobotanică. A fost până în 1919 profesor de științe naturale la Liceul de Băieți din Blaj, iar după aceea profesor de botanică la Universitatea din Cluj (1919-1947). A studiat la Budapesta, Viena, Berlin, Breslau și a întreținut legături științifice cu Universitatea Wroclaw din Polonia. De asemenea, a ocupat funcția de rector al Universității din Cluj (1944-1945). Alexandru Borza a rămas în conștiința opiniei publice ca întemeietorul Grădinii Botanice din Cluj, care i-a luat numele în 1992, și fondatorul Muzeului botanic din capitala Ardealului. Moare izolat și singur în 1971. Din fericire am avut ocazia să-i cunosc fiica, o distinsă doamnă universitară care i-a dus mai departe memoria tatălui la Cluj-Napoca. Ceea ce este mai puțin cunoscut din viața și opera marelui savant botanist este preocuparea acestuia despre viața cotidiană și istoria valahilor gorali din Tatra poloneză. În vara lui 1928, Borza participă cu circa 30 de savanți europeni într-o excursie tematică în Carpații Păduroși din Polonia, unde îi întâlnește cu uimire pe valahii gorali, pe care îi identifică etno-folcloric, ca o comunitate organizată social – și cu case de lemn sau staule – identică cu moții din Munții Apuseni. Savanții prezenți care mai fuseseră în România au rămas surprinși să-i identifice pe gorali cu păstorii români din Carpați. Reîntors în țară Alexandru Borza publică entuziast un articol științific, intitulat: ”Prin țara goralilor. Urme românești prin Tatra polonă” (pp. 9 – 16) publicat în revista ”Transilvania”, nr. 1, Sibiu, ianuarie 1929, organul asociației Astra. Alexandru Borza argumentează etnologic existența unei similarități și simbioze – semnificative – între valahii gorali și populația românească, bazându-și analiza pe observații etnografice detaliate, comparații culturale și indicii lingvistici. Borza adoptă o abordare preponderent calitativă, specifică etnografiei de teren. Metoda sa de cercetare s-a bazat pe observația directă și pe aspecte de viață curentă, precum vestimentația, arhitectura locuințelor, obiceiurile și dialectul goral, care îi face foarte asemănători cu păstorii români din Munții Apuseni. În articolul publicat în revista Transilvania”, Borza compară sistematic cultura materială și spirituală a goralilor cu cea a românilor din România, în special a celor din regiunile montane, evidențiind similarități structurale și funcționale. Borza a identificat cu entuziasm împrumuturi lexicale românești în dialectul goral, sugerând existența unor contacte lingvistice prelungite. Borza subliniază asemănările între costumele goralilor și cele ale românilor montani, insistând pe detalii precum croiala hainelor, materialele utilizate și ornamentațiile. Articolul utilizează elemente de geografie, antropologie și lingvistică în care se scoate în relief înrudirea etnico-lingvistică dintre români și valahii gorali.
De asemenea, Alexandru Borza creionează arhitectura locuințelor din lemn de brad ale goralilor cu cele din satele românești, remarcând similitudini sinergice în designul și tehnica de construcție. ”Am vizitat şi câteva case ţărăneşti, răsleţe ca în satele noastre de munte (Topliţa, spre pildă), construite toate din lemn de brad, netencuite la exterior, încheiate după metoda `Blockhaus`- ului. In aceste vizite ne-a fost călăuză dl prof. de antropologie dela universitatea din Lwow, dr. Czekanowski, care necontenit accentua, că specificul etnic, admirat aci de toţi streinii, este de obârşie românească. Am vizitat case mai vechi, cu două încăperi numai şi m’am crezut în inima Munţilor Apuseni, la Scărişoara ori la Poşaga. Mai nou toate casele au trei încăperi: Un „antreu” cu uşă rotunzită sus, iar în fundcu o cămară de alimente. La stânga intri în casă, unde forma şi dispoziţia mobilierului este curat românească. La dreapta stă un cuptor cu bobură, numită însă în dialectul goral `comin`. Urmează patul, iar în colţul celalalt o laviţă, în faţă cu masa. La stânga de la intrare găsim un blidar. Icoanele sfinte sunt deasupra laviţelor. La grindă se ţin cărţi, ace, tort. Ştergare, perini cusute, covoare nu preasunt, ca la noi. Odaia dela dreapta este `odaia albă` puţin mobilată, cu laviţele-dulapuri de haine, pat pentru oaspeţi, slăninile afumate etc. Grajdul vitelor se razimă de casă şi alcătuieşte adesea o unitate cu ea.” Inclusiv bisericile goralilor erau asemănătoare cu cele ale românilor din Carpați, autorul fiind foarte atent la similaritățile religioase: ”Surprinderea de a găsi reminiscenţe sau orânduieli complecte etnografice româneşti, mi-a fost nespus de mare, vizitând biserica de lemn din Dembno. La exterior această biserică, făcută în veacul al XVI-lea, fondată însă probabil prin v. XIII., e îmbrăcată în scânduri şi şindrile, care astupaşi turnul lat piramidal. Intrând în biserică — de rit romano-catolic — am rămas uimit de pictura murală, veche, care împodobea pereţii şi bolta de lemn. Erau motive româneşti, culori româneşti, deşi mediul era de alt rit. Profesorul Czekanowski începuse să explice tovarăşilor enigma de-a găsi aci o biserică adevărat `românească`, insistând asupra motivelor picturale frumoase.”
Românul clujean Borza și savanții excursioniști sunt uimiți de prezența unor cuvinte de origine românească în dialectul goral, fiind încă o dovadă importantă a contactului lingvistic prelungit. Articolul lui Alexandru Borza, deși influențat de paradigma științifică a vremii, reprezintă un punct de reper important în studiul etnogenezei populației gorale ca urmașii păstorilor români. ”Poporul acesta merită să fie studiat temeinic de etnografii noştri, pentru a deslega precis şi documentat asemănările şi legăturile folkloristice şi etnografice, istorice şi etnice dintre ei şi noi. O parte din învăţaţii polonezi presupun o migraţiune pastorală românească prin v. X – XII, peste Carpaţi în ţara goralilor,. (deosebit de curentul migrator al vlahilor din Moravia ?). Pe lângă această teorie militează biserica, cu „relictele” ei româneşti în aranjament şi pictură. Dar eu mă gândesc şi la o altă explicaţie posibilă. Fondul etnic-folkloristic comun goral şi român poate fi o moştenire veche dela strămoşii daci… La gorali, în legătură cu dacii, mă gândeam de ani de zile, de când am citit studiul lui Lattyâk) în care afirma, că numirile dacice de plante, cuprinse în cartea lui Dioscoride din veacul I. p. Chr., se pot explica cu ajutorul limbii gorale; cu alte cuvinte, că dacii străbuni ar fi vorbit o limbă slavă, asemănătoare cu dialectul goral. Grimm şi Thomaschek au fost cei dintâiu filologi, cari au apropiat limba dacă de slavă, în urma unor etimologii de numiri de plante. Dl prof. N. Drăgan, făcând recensia acestei lucrări), găseşte, că ideia merită să fie cercetată mai de aproape şi că „numirile de plante ori de altă natură ar trebui deosebite de elementele slave vechi ale limbii» noastre în cazul, că limba dacică ar fi fost slavă”. Observațiile lui Alexandru Borza sunt detaliate, cu un ochi critic, iar abordarea comparativă riguroasă a deschis calea pentru cercetări ulterioare, mai complexe, utilizând atât metode calitative, cât și cantitative, dar, din păcate, doar din partea istoriografiei poloneze. Ceea este interesant la Alexandru Borza este curajul de a considera pe valahii gorali ca și urmașii dacilor autohtoni care s-au slavizat.
Este singurul savant român de excepție care a considerat originea goralilor provenită din triburile dacilor autohtoni din Carpații Păduroși. ”Goralii ar putea fi deci prea bine daci slavizaţi complect (mai bine zis: neoslavizaţi), iar românii din munţii noştri pot fi daci romanizaţi. Limba este elementul etnic care se câştigă mai pe urmă şi se pierde mai repede. Trainice sunt în vieaţa unui popor portul şi casa cu uneltele; şi mai trainice sunt obiceiurile, credinţele, superstiţiile; nu se pierd niciodată caracterele biologice-fiziologice de rassă şi sânge. Nu avem de-aface oare cu caractere străvechi biologice, obiceiuri, casă şi port dacice păstrate la gorali ca şi la români, deşi în privinţa limbei s’au separat binişor aceste ramuri desfăcute ale trunchiului comun ? Gândurile acestea mă urmăreau ca o adevărată obsesie după călătoria mea prin ţara goralilor. Săptămâni de-arândul reveneam la această chestiune în conversaţiile mele.” Contribuția lui Alexandru Borza la originea și istoria valahilor gorali este și astăzi una excepțională, deoarece istoriografia românească din anumite motive (politice/geopolitice?) nu a abordat această problematică a continuității și etnogenezei românilor redenumiți cu etniconul de ”gorali” din Tatra poloneză. Borza i-a întâlnit în anii `20 pe gorali mândri, înalți, vânjoși cu părul negru și ochii căprui. Era un alt tipar antoropogenetic decât slavii blonzi din câmpia poloneză.
