– La 175 de ani de la naștere –
În fiecare an, la 15 ianuarie, sărbătorim aniversarea nașterii marelui poet național, Mihai Eminescu.
Dincolo de nenumăratele manifestări culturale și omagiale menite a-i cinsti memoria (amintim că 2025 a fost declarat ”Anul Mihai Eminescu”), de ce este atât de important să rămânem, și astăzi, conectați cu esența liricii eminesciene?
În primul rând, pentru că a avut calitatea rar întâlnită de a îmbina fiorul liric autentic, versificația măiastră cu cele mai înalte și profunde teme filosofice, ezoterice, transcendentale.
Eminescu a fost un veritabil călător în timp, un spirit într-o misiune. I s-au revelat mistere în această trecere și a imortalizat totul pe hârtie, pentru a ni se revela și nouă, cititorilor săi de peste decenii sau secole.
Opera sa este una a metafizicii și a solitudinii, iar sensurile cele mai profunde încă suntem invitați să le descifrăm.
Totul are un sens ascuns, făcând trimitere la alte universuri și la mistere cosmogonice, în poezia eminesciană.
”Nu-mi trebuie flamuri/Nu voi sicriu bogat/Ci-mi împletiți un pat/Din tinere ramuri./Și nime-n urma mea/Nu-mi plângă la creștet/Doar toamna glas să dea/Frunzișului veșted” (”Mai am un singur dor”). Aici este vorba mai mult decât despre o simplă modestie, prin care se evită fastul inutil chiar și în momentul trecerii din această lume. Poetul face referire la comuniunea cu natura, pe care o vede ca pe o poartă spre (re)integrarea cosmică.
”Din chaos, Doamne,-am apărut/Și m-aș întoarce-n chaos…/Și din repaos m-am născut,/Mi-e sete de repaos” (O referire vădită la sferele celeste din care a venit pentru a se întrupa pe Pământ apare cu pregnanță în ”Luceafărul”, probabil unul dintre cele mai cunoscute poeme eminesciene. Disputat de teluric și celest, Hyperion, eroul eminescian, se află într-o permanentă luptă cu sine însuși și cu apartenența la cele două lumi).
Imaginea iubitei este un alt prilej pentru poet de a evoca tărâmul celălalt: ”Dar vai, un chip aievea nu ești, astfel de treci/Și umbra ta se pierde în negurile reci/De mă găsesc iar singur cu brațele în jos/În trista amintire a visului frumos…/Zadarnic după umbra ta dulce le întind:/Din valurile vremii nu pot să te cuprind” (Din valurile vremii).
În trecerea prin Purgatoriul terestru, este esențială păstrarea identității eului, a chintesenței spiritului încătușat de materie, trecând prin chinurile existențiale: ”De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet/Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…/Pot să mai renviu luminos din el/Ca Pasărea Phoenix?/Piară-mi ochii turburători din cale/Vino iar în sân, nepăsare tristă/Ca să pot muri liniștit, pe mine/Mie redă-mă!” (Odă – în metru antic).
În ceea ce privește contestările și criticile, mai ales în contextul în care un alt poet de această talie nu a apărut, este suficient să-l cităm tot pe Eminescu, care a dat replica (elegant, nici nu se putea altfel) în poemul ”Criticilor mei”:
”Multe flori sunt, dar puține/Rod în lume o să poarte/Toate bat la poarta vieții/Dar se scutur multe moarte”.
”Critici voi, cu flori deșerte/Care roade n-ați adus/E ușor a scrie versuri/Când nimic nu ai de spus”.
Mult mai de folos găsim astăzi, la 175 de ani de la nașterea poetului, o lectură aprofundată a poemelor sale, o interpretare subtilă și un moment de pioasă aducere aminte.
