Încrederea în şcoala noastră de azi nu e mai mare de 50% la nivelul
populaţiei, şi asta faţă de învăţământul preşcolar şi faţă de învăţământul superior de licenţă, altfel, gimnaziul, liceul şi învăţământul profesional, deci şcoala cea mai largă, fiind considerate în ponderi comparabile între ele ca destul de slabe (31%-34%) şi foarte slabe (10%-14%), conform în linii mari barometrului Starea naţiunii, realizat de Secretariatul General al Guvernului şi Școala Naționala de Studii Politice și Administrative (SNSPA).
Recâştigarea încrederii în şcoală, pe care o vizează proiectatele schimbări strategice şi legislative în domeniu, nu poate fi obţinută fără conştientizarea nevoii de şcoală.
Reglementări noi în sistemul educaţional, statut nou pentru cadrele didactice, viziune nouă asupra raporturilor dintre cerinţele economiei şi oferta şcolii se găsesc în actualitate cu deschidere spre viitor. Obiectivul îl constituie recâştigarea încrederii în şcoală, în educaţie: „Părinţii, profesorii, autoritatea locală să aibă mai multă încredere”, spune ministrul educaţiei naţionale, Ecaterina Andronescu şi accentuează că „o şcoală în care nu există încredere nu poate funcţiona. Încrederea se câştigă în ani, uneori în foarte mulţi ani şi se poate pierde într-o clipă. Noi vrem să vedem care sunt mecanismele prin care putem să recâştigăm încrederea în toate şcolile din România”.
E greu de câştigat încrederea în şcoală ca instituţie când necesitatea
învăţăturii de carte ca urmare a mersului la şcoală astăzi este nesocotită,
chiar respinsă. Până la încredere, de câştigat este nevoia de şcoală.
Deocamdată, încercările pentru aşa ceva constau în recunoaşterea principială că „ai carte, ai parte” şi în invocarea unor vremuri de demult, când „profesorul, preotul şi medicul erau stâlpii comunităţii”. În felul acesta, nu facem decât să perpetuăm idealizarea unei lumi din care tot mai puţini rămân ca să ne spună dacă era într-adevăr aşa cum ne-o închipuim şi pe deasupra tot deturnăm sensuri, pentru că „profesorul” pe care-l credem noi era de fapt învăţătorul, reper în comunitatea rurală în primul rând pentru că ştia carte.
Astăzi şi cu atât mai mult mâine, fixarea idealului în educaţie la tipul Domnu Trandafir ne îndepărtează de la mersul lumii.
În rest şi în mod practic, în lumea noastră de azi, se vede că ştiinţa de carte
nu este socotită în măsură să facă diferenţa într-un context profesional, din
moment ce inclusiv din perspectiva unor angajatori, a recrutării de resursă
umană, sunt propagate cerinţe potrivit cărora nu contează nivelul şi firma şcolii făcute şi cu atât mai puţin cu cine anume, cum nu contează nici volumul de cunoştinţe în domeniul profesional vizat, nici experienţa, iar
continuitatea într-un loc de muncă este de-a dreptul repudiată. Proliferează în schimb modalităţile de formare pe lângă şcoală. Autodidactul este considerat învăţat, când în realitate nu este. Şansele egale sunt confundate cu drepturile egale. Aberaţia e lăudată drept creativitate.
Opţionalul şi flexibilitatea (să zicem, a unui program de studii) sunt propovăduite ca de fapt să acopere neputinţa de ridicare la un anumit nivel. Rezolvarea sarcinilor prin încercare până iese ţine loc de ştiinţă, iar soluţia livrată prin dat cu părerea ţine loc de fundamentare teoretică.
Din nefericire, şcoala însăşi se lasă prinsă în acest joc, din moment ce
subscrie la propria definire ca serviciu public, la dislocarea profesorului din centrul sistemului educaţional şi la pretinsa ofertă de alternative acolo unde ea, şcoala, ar trebui să fie unica soluţie, ca sursă a ştiinţei de carte; observaţia de făcut este că informaţie se poate extrage din multe surse, dar informaţia ca învăţătură de carte inclusiv cu metodă o poate da numai şcoala.
Calitatea şcolii este o temă care periodic revine, aşa cum se întâmplă în această perioadă a reaşezărilor strategice şi legislative. Revenirea este, ca de obicei, firavă. Ierarhizarea este doar numită, nu şi făcută. Dacă s-ar face, impostura şi valoarea s-ar separa între ele. Ce se vehiculează este ideea de creştere a ponderii autoevaluării. Asta ar mai lipsi, când „fabricile de diplome” se dovedesc de neclintit şi produc, inclusiv pentru autoregenerare.
