Despre fuga de lectură sau de actul cultural în sine sau despre tratarea acestora cu superficialitate am mai scris în paginile acestui ziar şi n-aş fi revenit asupra lor dacă o minte cu adevărat luminată nu ar fi considerat-o de actualitate. Nu vreau să ajung să fiu considerat un fel de ”lup moralist” care, împins, poate, şi de accese de superioritate, îi învaţă pe alţii ce să facă – şi nu vreau în primul rând fiindcă nu sunt aşa ceva.

Dar haideţi să vedem textul de la care doresc să pornesc, aparţinându-i filosofului Gabriel Liiceanu, fiindcă despre el este vorba. Acesta s-a declarat revoltat de faptul că românii nu citesc, în condiţiile în care cartea este un bun la îndemâna tuturor, în România fiind înregistraţi 42% de analfabeţi funcţionali.

„Noi nu suntem conştienţi de lucrurile pe care le trăim zi de zi, pentru că intră în rutina traiului nostru. Nu suntem conştienţi de faptul că mâncăm şi avem ce mânca, nu suntem conştienţi de faptul că putem cumpăra o haină sau putem citi o carte. Nu suntem conştienţi absolut deloc. Asta intră în firescul vieţii. Acum suntem într-un loc care oferă, bănuiesc, cam 100.000 – 200.000 de cărţi. Ne mişcă treaba asta? Privim, ne plimbăm, ne bucurăm, luăm cărţi, citim. Luăm mai multe decât putem citi, cărţile nu se vând şi cu timpul necesar pentru lectură la pachet. Le luăm şi înotăm în ele (…). Ce lucru minunat să poţi să plonjezi în oceanul cărţilor şi să ieşi de acolo transfigurat (…). Vă spun toate astea ca să ştiţi ce avem aici şi ca să vă spun revolta mea împotriva oamenilor care nu citesc”, a spus Liiceanu, duminică (n.r. – 3 iunie) la lansarea volumului ”China în zece cuvinte”, de Yu Hua, desfăşurată la standul Editurii Humanitas de la Bookfest, citat de serviciul teletext al Televiziunii Române şi de stiripesurse.ro.

Potrivit Wikipedia, în România rata analfabetismului funcţional depăşeşte 40%. Chiar dacă acesta se referă la persoanele care ştiu să citească, dar nu înţeleg ceea ce au citit, fiind diferit de analfabetismul absolut, mărturisesc că procentul m-a şocat. Dacă am mai adăuga vreo 10 procente, am avea de-a face cu o majoritate!

Bine, desigur că oricine s-ar încadra în categoria aceasta dacă ar citi tratate filosofice fără să fi studiat filosofia, dar nu cred că despre asta ar fi vorba.

Iată interpretarea mea (liberă): Trăim într-o epocă în care ţelurile materiale ne acaparează cu totul. Trebuie să avem cât mai multe bunuri pe care apoi să le folosim şi să le aruncăm la gunoi, trebuie să achiziţionăm ultimul tip de telefon mobil, trebuie (eventual) să-i luăm copilului bolid la majorat, să aibă cu ce să gonească pe străzi. Suntem ceea ce posedăm, nu ceea ce gândim sau simţim. Iar pentru a poseda multe lucruri de acest tip, nu-ţi trebuie prea multă literatură. Apoi, dincolo şi de asta: trăim într-o perioadă în care suntem asaltaţi mediatic, din toate părţile: telenovela sau serialul, reality show-ul (mda, mărturisesc că pe acesta îl urăsc de-a dreptul!), emisiunea de divertisment (idem), talk-show-ul politic (brrr!!), Roland Garros-ul, Liga 1 sau străină, emisiunea de modă, filmuleţul erotic de după miezul nopţii, şi aşa mai departe, evident doar în timpul liber, care e destul de limitat. Păi când să mai citim?!

Şi dacă noi citim mai puţin din ”n” motive, copiii noştri vor citi şi mai puţin, din ”n+1”, iar nepoţii deloc!

Ce vreau să spun. Şi eu mă uit la Cupa Stanley, fiindcă mă pasionează hocheiul. Şi eu mă uit la (câteva) seriale. Dar, lucru cu care nu mă mândresc, deşi am şi citit destul, pe Fiodor Dostoievski şi pe Henry Miller i-am descoperit după 40 de ani. Şi, dacă m-ar fi călcat o maşină la 39 de ani, aş fi murit prost. Nu analfabet absolut sau funcţional, ci prost. Fiindcă fără să fi citit măcar ”Crimă şi pedeapsă” sau ”Idiotul”, măcar ”Ochiul cosmologic” şi ”Colosul din Maroussi”, ca şi altele, cu ce aş fi rămas de la viaţă? Doar cu gazonul, cu calculatorul şi cu fişierele video?

O carte este mai mult decât ceva cu care să te lauzi, fiindcă nu acesta este scopul. Este o poartă către un univers, este o cheie cu care pătrunzi în intimitatea unui alt om, pe care altfel nu l-ai putea cunoaşte. Este un paşaport către eternitate.

Să nu ne batem joc de ea!