Într-o zi am găsit la un anticariat din centrul Bucureştilor o carte intitulată Istoria Poştelor Române – originea, dezvoltarea şi legislaţiunea lor, care fusese tipărită la “Imprimeria Statului” în anul 1916. Despre autorul ei aflasem atunci pentru prima oară: se numea Constantin N. Minescu şi era Inspectorul Regionalei a III-a Poştale, Telegrafice şi Telefonice. Am citit-o cu mult interes şi redau acum câteva informaţii cuprinse în filele ei; de asemenea, apelez uneori la diverse citate prezentate în limbajul epocii. Sunt bucuros că acest nou articol apare în gazeta ce poartă emblema unui poştalion.
În epoca fanariotă s-au înfiinţat aşa-numitele “menziluri” unde se aflau caii şi “olacele” (căruţele de poştă – n.n.). Cele mai importante drumuri de poştă erau în: *Moldova: Iaşi – Bârlad – Galaţi şi Iaşi – Hârlău – Cernăuţi; *Ţara Românească: Bucureşti – Târgovişte, Bucureşti – Piteşti – Craiova, Bucureşti – Silistra sau Giurgiu; *Transivania: Braşov – Sibiu – Bistriţa. Cheltuielile pentru întreţinerea acelor trasee şi procurarea furajelor pentru cai erau suportate de târgoveţi şi ţărani până în prima jumătate a veacului al XVIII-lea. În timpul celei de-a doua domnii a lui Constantin Mavrocordat din Moldova s-a adoptat hotărârea privind reorganizarea poştelor prin preluarea cheltuielilor aferente de către stat. O decizie similară a fost luată în anul 1775 de către Domnitorul Ţării Româneşti, Alexandru Ipsilanti. Autorul cărţii menţionate citează scrierea consulului Ignaţiu Ştefan, intitulată Observazione storiche naturali et politiche intorno la Valahia e Moldavia/1778: “Releurile de poştă sunt stabilite în cele două principate la o depărtare de patru leghe… Există două feluri de curieri, unii numiţi «călăraşi» (curieri “isprăvniceşti” autorizaţi pentru a duce/a aduce veşti – n.n.) cari fac drumul la Constantinopol şi alţii numiţi « lipcani» cari nu se întrebuinţează decât în interiorul ţării pentru a duce ordinele guvernatorilor şi ale altor funcţionari.”.
Continuând expunerea sa istorică, autorul arată: “La 7 maiu 1828 ruşii declarară războiu turcilor şi armatelor lor, cuprinzând Moldova şi Muntenia, luară în stăpânire administraţia ţărilor şi ca atare exploatarea serviciului poştal. Kiseleff, numit ca «Preşedinte deplin împuternicit al divanurilor Moldovei şi Ţării Româneşti», înţelese importanţa serviciului poştal în funcţionarea statului şi se ocupă a-i da o bună organizare, iar la 25 aprilie 1830 publică o licitaţie pentru darea în antrepriză a poştelor pe termen de trei ani începători de la 1 august acelaşi an. La licitaţia ţinută în Muntenia poştele se adjudecară asupra Baronului Hristofor Sachelarie… În Moldova numărul cailor trebuincioşi pentru funcţionarea serviciului poştal a fost socotit la 1.000 şi s-a dat în antrepriză, prin licitaţie publică, lui Nicolae Privileghie pe termen de trei ani, 1831-1834.”.
Cartea lui C.N. Minescu conţine unele referiri la diverşi autori. Astfel este citat Anatole de Demidoff care descria într-o publicaţie din 1837 poştele din Muntenia: “După trei ore de alergături şi cereri, am putut avea la dispoziţie toţi caii pe cari poşta din Giurgiu îi avea adunaţi în ograda în cari trăiau în plin aer. Caii sunt de măsură mică, subţiri, şi nu de rasă. Ei seamănă mult cu aceia ce obişnuit în Franţa se numesc purtători de cireşi, dar au o iuţeală şi o putere neobişnuite. Ei merg ca săgeţile. Sunt înhămaţi în modul cel mai simplu, prin mijlocul a două mici ştreanguri care le servesc ca şleauri şi cari sunt reunite în dreptul pieptului prin o bandă lată. Împrejurul capului este învârtită, în formă de căpăstru, o altă funie mai subţire. Fără zăbale, fără potcoave la picioare, animalul este astfel cu totul liber. Când în drumul de la un releu la altul caii sunt osteniţi, surugiii, coborând, îi freacă la ochi şi îi trag de urechi, convinşi că astfel se odihnesc.”. Un alt călător, mărturisind că a străbătut în viaţa sa peste 40.000 de leghe de poştă, declara că nu a întâlnit în nicio parte a lumii conducători precum surugiii din Moldova şi Valahia; “Călătorul cel mai indiferent, cel mai îngrijorat şi mai ursuz nu poate să nu se înveselească la vederea celor ce desfăşoară surugiii moldo-valahi ca îndemânare, vervă, animaţie, filosofie, iuţeală şi veselie. Ei înjură, însă, de tremură ecourile împrejurimilor.”. În cartea lui C.N. Minescu se mai întâlnesc alte denumiri arhaice precum: “timiraşi”/curieri ieşeni plătiţi de antreprenorul poştei şi însărcinaţi cu purtarea plicurilor autorităţilor statului; “biciugaşi” sau “căruceri”/persoane responsabile cu întreţinerea harnaşamentelor şi a căruţelor de poştă.
La începutul veacului al XIX-lea în Ţările Române funcţionau şi serviciile poştale ale Rusiei şi Austriei. Cea mai veche ştampilă cunoscută a poştei austriece în Ţara Românească datează din anul 1811 şi poartă inscripţia “Bukarest in Der Walachey”, iar în Moldova era cunoscută din cel de-al doilea deceniu al veacului respectiv ştampila cu inscripţia “Moldau”. În urma “Tratatului de la Kuciuc Kainargi” (21 iulie 1774) care a încheiat războiul ruso-turc din anii 1768-1774 poşta imperială rusă şi-a început activitatea în Principatele Române, câştigând privilegiul de a înfiinţa oficii poştale.
După revoluţia din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu şi revenirea în 1822 la domniile pământene, s-au dezvoltat şi modernizat serviciile poştale autohtone. Un rol important în acest sens au avut Grigore Ghica în Ţara Românească (iunie 1822 – aprilie 1828) şi Ioniţă Sandu Sturdza în Moldova (iunie 1822 – aprilie 1828). În aceeaşi perioadă în Transilvania serviciile poştale s-au reorganizat, asigurându-se legături ale oraşelor Cluj, Braşov, Sibiu cu statele din Vestul Europei. În august 1841 în Ţara Românească au fost introduse trăsurile numite “braşovence” pe rutele spre porturile dunărene Brăila şi Giurgiu, localităţile Focşani şi Câineni (o comună din Judeţul Vâlcea). Peste câţiva ani, în 1846 au apărut “gropurile”/săculeţele pecetluite cu bani care aparţineau statului sau unor persoane particulare pentru a fi expediate prin poştă pe răspunderea antreprenorilor şi cu plata necesară din partea acestora. Primul oficiu poştal din Bucureşti a fost înfiinţat în acelaşi an la solicitarea multor comercianţi. În timpul domniei lui Grigore Alexandru Ghica (1849-1853; 1854-1856) în Moldova a luat fiinţă un serviciu poştal oficial pentru transportarea corespondenţei între reşedinţele ţinuturilor şi ale plaselor; între plase şi comune corespondenţa era asigurată prin intermediul dorobanţilor călări şi al vătăşeilor speciali ai comunelor; în anul 1850 a fost introdus serviciul de diligenţă pe ruta Iaşi – Roman – Bacău – Focşani de unde se făceau legăturile cu serviciile poştei valahe. În perioada următoare poşta română s-a racordat gradual la poşta europeană.
Prima emisiune de mărci poştale româneşti, denumită “Cap de bour” a fost tipărită la 15 iulie 1858 în timpul căimăcăniei lui Nicolae Vogoride şi a intrat în circulaţie peste o săptămână la biroul poştal din Iaşi; timbrul reproducea semnul heraldic de pe stema Principatului Moldovei, o goarnă poştală, o stea în cinci colţuri, legenda “porto scrisori” scrisă cu litere chirilice şi valoarea nominală a timbrului, amplasată în interiorul unei bucle de formă eliptică a goarnei poştale.
Voi încheia însemnările de faţă cu poezia lui Emil Brumaru (1938-2019), Balada crinilor care şi-au scris frumos: “Trăia într-un oraş din miazăzi,/Un crin înzăpezit în datorii/Care primea, scrise pe pluş cu lapte,/Scrisori de la alt crin din miazănoapte./Oh, pentru cruda lor corespondenţă/Aveau cea mai naivă diligenţă!/Ei îşi tăiau cu zimţii de la timbre/Miresmele-ntre dânşii să le schimbe./Poştaşi înflăcăraţi puneau ştampile/Cântând din corn pe sacii cu pistile./Plicuri adânci pudra, sculat din zori/Însuşi directorul caleştilor!/Dar crinul ce trăia în miazăzi,/Fiind înzăpezit în datorii,/Îi răspundea din ce în ce mai rar/Celuilalt crin ce bea pe-ascuns mărar./Apoi tăcu de tot. O rouă grea/Strivi parfumul amândurora./Şi astfel cei doi crini nu şi-au mai scris./Poştaşii au murit, poşta s-a-nchis./Doar uneori mai trece monoton/Prin bulion un vechi poştalion.”.
