V-ați întrebat vreodată, urmărind filme ale unor regizori cunoscuți, cine este omul din spatele camerei? Cum simte, cum trăiește, cum iubește el? Către ce aspiră?
…Desigur. Toți am vrea să știm, măcar pentru câtva timp, cum este să fii în pielea lui Bergman, a lui Tarkovski, a lui Scorsese… (pentru a da doar câteva exemple).
Iată că un excelent regizor contemporan, Léos Carax (artizanul unor producții ca Annette sau Holy Motors), ne oferă, gratuit, răspunsul.
Solicitat de Muzeul Pompidou să răspundă, în imagini, la întrebarea ”Where are you at, Léos Carax”?, cineastul francez a conceput un scurtmetraj (nu chiar atât de scurt însă, are cam 40 de minute) în care încearcă să se autodefinească, fiind totodată regizor și personaj.
Cei care îi cunosc opera știu la ce să se aștepte. Îndrăzneț, iconoclast, șocant. Având un raport cu lumea niciodată definit, deși în esență definibil. Contradictoriu, frământat, anxios. Ca orice artist, aș zice.
De la superba imagine-simbol a nașterii, a intrării într-o lume înconjurată de mister la asocierile șocante ce apar când se face referire la părinți (poate că, de fapt, artistul își trage rădăcinile din Univers, înainte de familie), de la imaginile liniștitoare, intime, la cadrele stroboscopice, Carax își poartă fanii prin cele mai neobișnuite ambienturi.
Alternarea cadrelor din prezent cu secvențe din epoca alb-negru a cinema-ului are un efect special asupra spectatorului. Te simți parcă hipnotizat un pic, transbordat într-o altă lume.
Începând cu ororile și absurditatea războaielor mondiale și continuând cu prezentul care nu este nici el scutit de contradicții, de ură și de același absurd care guvernează destine, totul își pune amprenta asupra individului. Dar și a creatorului de artă, în speță asupra lui Carax însuși. ”Orgoliul și abjecția”, cum stă scris într-un alt cadru ce succede prezentării unor lideri politici contemporani, sunt la putere. Dictează. Iar masele sunt, ca de atâtea ori în istorie, cantitate neglijabilă.
Existența cuprinde și eterna ”joie de vivre”, bucurie de a trăi, dar și suferința, dezabuzarea. Între începuturi și prezent sunt și puncte comune, dar și diferențe uriașe, iar în prezent ”privirea lui Dumnezeu” pare a se aținti în gol, după cum sugerează un grupaj de instantanee…
Mixaj de cadre documentare, creații proprii, secvențe din ”epoca de aur” a cinematografiei și piese simfonice celebre, însă și câteva cântece moderne, ”autobiografia cinematografică, pe scurt” a lui Léos Carax este fascinantă. Simți că vezi într-adevăr lumea prin ochii lui. În egală măsură confesiune și manifest, ”It’s not me” (O: C‘est pas moi) schimbă ceva în privitor. Cu un singur cadru din tot filmul îmi permit luxul de a nu fi de acord, nu cred că trebuia introdus, dar este unul singur din mii de cadre…
Spre final, când se referă la tehnica privirii (atât de importantă pentru un regizor), Carax spune că datorăm asta (privirea, n.n.) frumuseții lumii. O frumusețe care există și ne așteaptă, aceeași ”frumusețe care va salva lumea” (deloc întâmplător, într-unul din cadre apare și Dostoievski).
”Le cinéma te pardonne tout”, apare scris la un moment dat. Frumos spus. Și interesant, deși interpretările pot fi multiple. Eu am înțeles astfel: îți iartă orice, fiindcă pe celuloid poți fi oricine. Tu însuți, alter ego-ul tău, tu într-o altă dimensiune sau ipostază, erou sau antierou, sfânt sau criminal. Important este să ai o poveste de spus, să nu trișezi cinema-ul. Asta din urmă nu ți-o va ierta, cu siguranță. Dar în rest, important este ca povestea ta să transmită emoții, să fie vie, indiferent dacă s-a suprapus vreodată realității sau nu. Iar creațiile cineastului francez îndeplinesc, de regulă, această condiție.
Léos Carax Foto: Canal22, CC BY 3.0 https://creativecommons.org/licenses/by/3.0, via Wikimedia Commons
