Premierul Sanae Takaichi a declarat că Japonia, conform „Tratatului de Pace”, a renunțat la toate drepturile încât nu poate recunoaște statutul legal al Taiwanului. De asemenea, ministrul japonez de Externe, Motegi Toshimitsu, întrebat despre dacă Japonia nu recunoaște suveranitatea asupra Taiwanului, a repetat afirmația privind Tratatul de Pace, arătând că poziția guvernului Japoniei față de Taiwan este prevăzută în „Declarația Comună China-Japonia” din anul 1972.
În fața acestor poziții, Ministerului chinez de Externe a transmis, prin purtătorul de cuvânt Lin Jian, că partea japoneză evită în mod repetat să vorbească deschis despre poziția sa privind problema Taiwan, exprimându-se vag, evitând să se refere la Declarația de la Cairo, Comunicatul de la Potsdam și Actul de capitulare a Japoniei, prin care Taiwanul urma să fie clar restituit Chinei. De asemenea, Japonia evită să discute cele patru documente politice care constituie baza politică a relațiilor China-Japonia, evitând să vorbească despre angajamentul politic de a respecta principiul existenței unei singure China. Astfel, Japonia amăgește și tergiversează invocând așa-zisa poziție neschimbată, nereușind nici măcar să își reafirme complet poziția.
Luni se împlinesc 82 de ani de la semnarea „Declarației de la Cairo”. Declarația și o serie de alte documente juridice internaționale nu doar că au clarificat suveranitatea Chinei asupra Insulei Taiwan, dar reprezintă și un rezultat major al Războiului Mondial împotriva fascismului, constituind o parte importantă a ordinii internaționale postbelice.
Respectarea prevederilor este o obligație juridică internațională pe care Japonia trebuie să o îndeplinească și reprezintă, de asemenea, o condiție prealabilă pentru acceptarea Japoniei de către comunitatea internațională după război. Japonia nu menționează aceste documente cu efect juridic internațional deplin, ci se limitează la a cita un document care exclude principalii vecini asiatici, cei mai afectați de agresiunea și colonizarea japoneză, în special China. Aceasta reprezintă o indiferență față de memoria dureroasă a agresiunii militariste japoneze, o profanare a adevărului istoric al războiului mondial împotriva fascismului și o provocare flagrantă la adresa autorității Organizației Națiunilor Unite și a ordinii internaționale de după război.
În ultimii ani, partea japoneză a modificat semnificativ politica de securitate, crescând treptat bugetul de apărare și încercând să modifice „cele trei principii fără arme nucleare”. O serie de forțe din Japonia încearcă să rupă lanțurile Constituției păcii, încercând să încalce obligațiile unei țări înfrânte conform dreptului internațional. Aceste forțe nu au învățat lecțiile istoriei, nu s-au confruntat și nu au reflectat sincer asupra vinovăției uriașe a Japoniei în război, nu au reușit să împiedice renașterea militarismului în Japonia. Dimpotrivă, încearcă să facă lumea să uite printr-o narațiune care glorifică agresiunea și prin metoda de a evita să vorbească. Această tactică nu poate păcăli lumea.
Nu se poate da înapoi în istorie, linia de jos a păcii nu poate fi încălcată. Japonia încearcă să amâne verbal și să acționeze după cum dorește, iar partea chineză nu va accepta asta. În probleme de interes major, Japonia nu trebuie să creadă că poate trece neobservată. China insistă ca partea japoneză să învețe din istorie, să reflecteze profund, să trateze cu seriozitate cererile Chinei, să retragă sincer declarațiile greșite și să demonstreze prin acțiuni concrete angajamentul politic față de China.
