Prof. univ. dr. Liliana Tomescu
Romanul Oglinda de apă. Biografia unei primăveri în plină iarnă (Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2022, 399 p.), semnat de Al. Florin Țene, se înscrie într-o tradiție memorialistic-autobiografică bine reprezentată în literatura română postbelică, dar se distinge prin fuziunea deliberată dintre confesiune, ficțiune și reflecție etică. Structurat în Prolog și trei capitole ample, volumul construiește o autobiografie romanescă în care copilăria și adolescența devin nucleul unei reconstituiri identitare și istorice.
Încă din mottoul-program („Oglinda este fidelă portretului atunci când nu are lumina unui fitil aprins în față”), autorul sugerează o poetică a memoriei nealterate, în care adevărul interior este preferat retoricii ideologice sau sentimentalismului excesiv. Titlul însuși funcționează metaforic: oglinda de apă reflectă realitatea, dar o și deformează, introducând subtil dimensiunea ficțională.
Prefața semnată de Liliana Moldovan fixează explicit pactul autobiografic, subliniind caracterul confesiv al romanului și plasându-l în continuitatea prozei biografice cultivate de Al. Florin Țene. Observația criticului privind „ondularea graniței dintre realitate și ficțiune” este esențială pentru lectura volumului: autorul nu urmărește o reproducere strict documentară, ci o adevărire literară a trăirii.
Prologul pregătește intrarea într-un univers al memoriei active, unde evenimentele nu sunt doar rememorate, ci reinterpretate prin conștiința matură a naratorului, fără a anula însă perspectiva copilului.
Primul capitol – emblematic intitulat Ploua cu bombe peste Drăgășani – fixează trauma fondatoare: războiul, perceput prin ochii unui copil care nu poate încă articula concepte, dar resimte visceral frica, zgomotul, dezordinea lumii. Scena bombardamentului, dialogul dintre copil și tată, gestul simbolic al „mâncatului pământului” constituie nuclee simbolice majore.
Copilul Sorin (alter ego-ul autorului) devine un martor inocent al istoriei, iar întrebările sale naive („Ce e țara?”, „De ce nu mâncăm pământ?”) capătă valoare filosofică. Pământul devine simultan hrană, patrie și sacrament, anticipând drama colectivizării și a pierderii proprietății, sugerată discret în dialogurile părinților.
Un element distinctiv al romanului este topografia afectivă. Drăgășaniul nu este un simplu decor, ci un personaj colectiv, descris cu minuțiozitate istorică și emoțională. Inserțiile de tip documentar, aparent digresive, consolidează verosimilitatea memorialistică și funcționează ca un contrapunct între timpul copilăriei și timpul istoric obiectiv.
Această tehnică apropie romanul de memorialistica totală, în care biografia individuală se înscrie organic în istoria comunității și a națiunii.
Portretele tatălui și ale mamei sunt realizate cu o sobrietate afectivă remarcabilă. Tatăl apare ca figură a raționalității, a demnității și a muncii, în timp ce mama întruchipează ethosul tradițional, credința, grija și echilibrul moral. Replici precum „Maica Domnului stă în genunchi până termini” capătă valoare de formulă ritualică, exprimând pedagogia blândă a lumii vechi.
Dialogurile despre „Vocea Americii”, Regele Mihai și exilul politic introduc dimensiunea rezistenței prin memorie, fără a transforma romanul într-o teză ideologică.
Din punct de vedere stilistic, Oglinda de apă se remarcă printr-o limpezime narativă care ascunde o elaborare atentă. Limbajul copilului este reprodus cu fidelitate, fără infantilizare artificială, iar fraza maturului narator intervine discret, prin reflecții sau prin selecția episodică.
Inserțiile poetice și trimiterile la creația ulterioară a autorului funcționează ca punți temporale, sugerând continuitatea vocației literare încă din copilărie.
Oglinda de apă este mai mult decât un roman autobiografic: este o cronică a formării conștiinței într-un secol traumatic, un text al memoriei morale care refuză resentimentul și retorica, optând pentru înțelegere, asumare și luciditate.
Prin această carte, Al. Florin Țene oferă literaturii române contemporane un roman solid, cu valoare documentară și estetică, situat la confluența dintre memorialistică, proză confesivă și reflecție istorică, confirmându-și statutul de prozator al memoriei și identității.
