Al.Florin Țene
Volumul O altă chemare se constituie într-o sinteză reprezentativă pentru parcursul liric al lui Vasile Dan Marchiș, reunind texte poetice și intervenții critice care configurează nu doar un univers estetic coerent, ci și o conștiință a scrisului asumată ca misiune. Cartea nu este doar o colecție de poeme, ci o arhitectură reflexivă în care creația, memoria, credința și responsabilitatea morală sunt articulate într-un discurs unitar despre condiția poetului contemporan.
Încă din titlu, O altă chemare sugerează existența unei vocații reiterate, reluate, poate chiar radicalizate. Dacă în volumele anterioare – precum Mijloc de apărare, Perfectele mirări sau Zodii contrafăcute – poezia era concepută ca reacție la dezordinea lumii, aici ea capătă accente de convocare interioară. Chemarea nu este doar inspirație, ci obligație ontologică.
Motivul „urzicii”, devenit emblematic în lirica autorului, funcționează ca metaforă dublă: ofensivă și defensivă. Poezia nu atacă gratuit, dar nici nu rămâne inofensivă. Ea „ustură” prin adevăr, irită prin luciditate și se impune ca gest de igienă morală. În acest sens, scrisul devine mijloc de supraviețuire spirituală, instrument de delimitare între autentic și impostură, între sacru și profan.
Una dintre trăsăturile definitorii ale universului poetic marchișian este recurența simbolurilor vegetale: urzica, trandafirul, turița, brusturele. Acestea nu sunt simple elemente decorative, ci unități ale unei „gramatici alternative”, prin care poetul clasifică raporturile sale cu lumea.
Urzica – plantă comună, dar cu reacție intensă – devine echivalentul cuvântului incomod. Trandafirul, cu dublul său registru (frumusețe și spini), trimite la ambivalența creației. În acest sistem simbolic, natura nu este fundal, ci limbaj. Poezia aderă la corporalitate, la tactil, la organic, substituind abstractul prin experiență senzorială.
Această „bio-metaforizare extremă” transformă scrisul într-un act de alchimie etică. Poetul este un mediator între haos și sens, între dezagregare și ordine, iar cuvântul devine singura armă legitimă.
Un element de originalitate îl constituie reconfigurarea muzei. Departe de imaginea romantică a inspirației diafane, muza lui Marchiș este ironică, exigentă, uneori autoritară. Ea nu oferă, ci cere. Nu mângâie, ci provoacă.
Replica recurentă – „Scrie! Eu sunt trimisă doar ca arbitru!” – indică transformarea inspirației într-un tribunal interior. Poetul nu mai scrie pentru că dorește, ci pentru că este constrâns de propria conștiință și de circumstanțele lumii. Această relație tensionată între eu și instanța inspiratoare structurează un discurs metapoetic dens, în care creația este simultan har și responsabilitate.
În ciclurile dedicate „mirării”, autorul dezvoltă o veritabilă ontologie a uimiri. Mirarea nu este reacție superficială, ci mod de a fi. Ea presupune o deschidere cognitivă și spirituală, un exercițiu de contemplare activă.
Afirmația „Probabil exist fiindcă Dumnezeu îmi apreciază mirarea” transformă existența într-un dialog tăcut cu divinitatea. Mirarea devine canal de comunicare cu sacrul, un ochi interior care transcende percepția senzorială. În acest cadru, poezia capătă valențe teologice discrete, fără a aluneca în dogmatism.
Poemul „Seism” sintetizează dimensiunea profetică a volumului. Cutremurul nu este doar fenomen natural, ci metaforă a dezagregării morale și culturale. Căderea altarelor, amestecul dintre ritual și fantezie, pierderea memoriei eroilor indică o lume aflată în disoluție.
În fața acestui haos, poetul devine „virgula vie” între ruine și cuvânt. Scrisul este zid protector, act de reumanizare. Nu asistăm la un pesimism steril, ci la o încercare de restaurare a echilibrului prin memorie și conștiință.
Textele eseistice incluse în volum (precum reflecțiile din Ce am avut și ce (nu) avem) completează profilul unei conștiințe civice active. Autorul radiografiază degradarea valorilor, impostura culturală, superficialitatea mediatică și ruptura dintre elite și societate. Poezia nu este evadare, ci formă de intervenție morală.
În această perspectivă, O altă chemare nu propune soluții programatice, dar formulează interogații esențiale despre identitate, memorie și sens. Scrisul devine act de rezistență, iar literatura – spațiu al lucidității.
Privit în ansamblu, volumul confirmă maturizarea unei voci poetice distincte. Deși stilul poate oscila între baroc imagistic și aforism gnomic, între lirism reflexiv și diatribă morală, există o unitate tematică solidă: tripticul om–divinitate–cuvânt.
Vasile Dan Marchiș se afirmă ca un poet al interogației permanente, al responsabilității și al mirării active. El nu cultivă gratuit spectaculosul, ci caută consistența ideatică și autenticitatea trăirii. Poezia sa este tensionată, uneori incomodă, dar tocmai această tensiune îi conferă energie.
O altă chemare este, în esență, un volum al asumării.
Asumarea scrisului ca destin.
Asumarea memoriei ca datorie.
Asumarea mirării ca formă superioară de cunoaștere.
Într-o epocă a relativizărilor facile, cartea lui Vasile Dan Marchiș reafirmă credința în puterea cuvântului de a ordona haosul și de a salva, măcar fragmentar, demnitatea spiritului.
