”Vremuri grele la El Royale” (O: Bad Times at the El Royale) a fost unul dintre filmele foarte discutate ale anului trecut. Unii susţineau că e o realizare deosebită, alţii că e un bluf. Părerea mea, după ce l-am văzut, este că ambele tabere au partea lor de dreptate – şi voi explica de ce.
În primul rând, după cum începe, nu pot să-mi reprim impulsul de a face o comparaţie cu un film al anilor 2000, nu foarte popular, numit ”Ghost Ship”. Şi acolo un grup de oameni intra pe un teritoriu ”blestemat”, şi acolo izbucneau conflicte ce nu puteau fi aplanate, şi acolo aveau loc incidente şocante, soldate cu moarte. Însă continuarea este diferită. (Nu spun că e acelaşi subiect, dar iniţial e aceeaşi atmosferă şi o anume similitudine în scenariu).
Începutul din ”Vremuri grele la El Royale” ne prezintă decoruri cu parfum învechit, camere ce par a ascunde multe taine şi un ansamblu misterios, precedat de o crimă ce avusese loc în urmă cu mai mulţi ani.
Personajele care se întâlnesc în acest spaţiu care pare a cere, încă de la început, victime au, fiecare, de înfruntat un trecut de care vor să scape, vor să se elibereze şi să se simtă cu conştiinţa împăcată. Numai că nu este deloc uşor, fiindcă vor trebui să dea o nouă probă – un fel de confruntare karmică pentru a-şi împlini destinul şi pentru a afla cine sunt cu adevărat.
”Părintele” Daniel Flynn, „agentul” Laramie Sullivan, cântăreaţa Darlene Sweet şi ceilalţi au, fiecare, poveşti de viaţă diferite şi personalităţi contrastante, deşi niciunuia nu-i era străin păcatul.
Decorurile sunt aproape perfecte, dialogurile dintre personaje au un substrat, iar totul este învăluit în mister.
Ce face, totuşi, ca acest film care nu intenţionează să fie conform cu trendul, care vrea să ”spună” în primul rând o poveste să alunece în comercial?
N-am putut să nu am un sentiment neplăcut văzând cum deodată intră în scenă un fel de ”outlaw-guru-hippie denaturat” (personajul Billy Lee), iubitul uneia dintre fetele de la El Royale, chemat de aceasta, care începe un joc violent şi de prost gust, un fel de ruletă rusească amestecată cu umilirea celorlalţi şi cu multă infatuare, apoi cum recepţionerul bun la toate Miles Miller (interpretat bine de Lewis Pullman, care mi-a amintit puţin de Tom Hanks) îşi aminteşte că a luptat în Vietnam şi refuză să mai tragă, cu toate că situaţia scăpase de sub control, apoi, deşi căuta pocăirea, ia deodată arma în mână şi face prăpăd, pentru a se ”spovedi” în final lui Flynn, care însă nu era preot. Iar, la sfârşit, aproape toate personajele cad într-o baltă de sânge, pe fundalul unor flăcări care cuprinseseră tot hotelul.
E o desfăşurare total nepotrivită, care nu cadrează cu prima parte a filmului. Am mai întâlnit aşa ceva într-un film care mi-a plăcut mai mult decât acesta, ”A Cure for Wellness”, tradus ”Terapie pentru viaţă”, un thriller sofisticat şi foarte bine gândit care ar fi putut fi filmul deceniului dacă nu s-ar fi terminat în poveşti cu vampiri, sânge şi flăcări.
Părerea mea este că scenariştii şi regizorii de la Hollywood se tem de eşec la box-office. Şi e de înţeles, nu pot spune că îi condamn, e viitorul lor în joc. Dar din acest motiv aruncă ”în arenă” tot felul de clişee care au mai prins şi în alte filme, elemente care vor să şocheze, dar de fapt nu impresionează nicicum.
Aşa încât filmul are părţi cu adevărat remarcabile, dar şi altele în care blufează. Merită însă văzut pentru a le savura pe cele dintâi şi pentru a vedea o distribuţie în care toţi actorii îşi fac datoria, iar Jeff Bridges chiar excelează.