O peliculă remarcabilă, cu un scenariu criptic, dar ingenios, veritabil precursor al filmelor de groază, care însă azi ar părea desuet
Două maşini se iau la întrecere pe un pod. Într-una erau numai bărbaţi, în cealaltă, doar femei – care însă făceau faţă cu brio raliului. În cele din urmă, maşina cu femei cade în râu şi se scufundă.
Poliţia face o investigaţie, cei din cealaltă maşină susţin că a fost un accident neintenţionat.
Din cauza aglomerării de nisip şi de mâl, misiunea de a recupera vehiculul scufundat pare una imposibilă.
În cele din urmă, ca prin miracol, una dintre pasagere, Mary Henry (jucată nu perfect, dar credibil de Candace Hilligoss) iese la suprafaţă.
De aici începe o poveste nouă, care va dura până la sfârşitul filmului. Mary voia să-şi câştige existenţa ca muziciană, interpretând la orgă. Aflând că o biserică din Utah are nevoie de o organistă, o porneşte într-acolo. Va avea, pe drum, o viziune cu un bărbat revenit din morţi (interpretat chiar de regizorul Herk Harvey), care îi va apărea, periodic, pe tot parcursul aventurii sale, înfricoşând-o de moarte.
Îşi face debutul la orga bisericii, se cazează la o pensiune din apropiere şi află despre existenţa unei clădiri abandonate, închisă de autorităţi din cauză că era considerată periculoasă.
Nu înţelege însă de ce bărbatul-fantomă o urmăreşte peste tot şi de ce, uneori, vorbeşte fără a fi auzită de ceilalţi, ba chiar se deplasează printre ei fără a fi văzută.
Cu un scenariu amintind pe alocuri de contemporanul The Others (2001) şi decoruri oarecum similare cu cele din Liebestraum (1991), dovadă că tema a fost reluată şi mai târziu cu destul succes, pelicula lui Herk Harvey punctează pozitiv la două capitole: ambiguitatea seducătoare a scenariului, veritabil puzzle ce va fi decriptat la final (deşi finalul, este drept, poate fi intuit dacă te bazezi pe analiza unor elemente ce apar pe parcurs) şi atmosfera dătătoare de fiori (fără a fi, însă, în opinia mea, un horror sută la sută, ci mai degrabă un thriller fantastic cu unele elemente de groază).
Modul în care Herk Harvey şi John Clifford îşi ţes povestea este fascinant, chiar dacă nu întruneşte mereu toate condiţiile logicii, derutând un pic spectatorul (Mary, la un moment dat, reia aceeaşi scenă de două ori, cu continuări diferite, când se duce cu maşina la un mecanic, apoi eroina este când văzută, când nu, de cei din jurul ei ş.a.m.d).
Herk Harvey Foto: Harvey, Herk, Public domain, via Wikimedia Commons
Însă îţi dai seama, pe parcurs, că este vorba de două lumi care se întrepătrund, lucru ce va fi relevat mai clar la final. Remarcabil şi modul în care este prezentată alternanţa dintre noapte şi zi, ca teritorii ale Întunericului şi ale Luminii, ale forţelor malefice, respectiv benefice.
Mai puţin inspirată mi s-a părut introducerea în scenariu a curtezanului care îi dădea târcoale lui Mary (eroina fiind prezentată ca o personalitate duală, nici extrem de elevată, dar nici făcând parte din vulg), un individ gălăgios şi necizelat, cu texte ”de duzină”, care face notă discordantă în raport cu celelalte personaje, de un rafinament şi o politeţe desăvârşită.
Per ansamblu, o peliculă remarcabilă, cu un scenariu criptic, dar ingenios, care nu îşi propune să epateze prin scene violente sau prin cadre-şoc, ci să creeze o atmosferă suficient de bizară şi misterioasă pentru a capta spectatorul şi a-l face să vizioneze filmul până la capăt.
Precursor al filmelor de groază care azi ar părea desuet, Carnival of Souls, cu parfumul său de epocă, are un farmec aparte şi merită (re)descoperit de toţi cei care simt că au ceva în comun cu cinematografia acelor vremuri.
