Când am vizitat Lisabona împreună cu soţia mea, Amália Rodrigues îmi devenise imediat familiară: melodiile ei se auzeau în tramvaiele tradiţionale, în taxiuri, în restaurantele şi cafenelele pitoreşti, în parcurile şi pieţele publice, chiar şi în salonul “Gării Centrale” când am sosit, venind de la Madrid. Îmi amintesc faptul că atunci făcusem o glumă inocentă, gustată imediat de Maria Cornelia: “Mai rămâne să o auzim pe celebra Amália în catedralele şi mănăstirile Portugaliei!”, deşi voi crede mereu că avea un glas sfânt cu adevărat.
După vizita noastră în Portugalia, am devenit amândoi un fel de “sclavi ai cântecelor sale”; chiar dacă nu posedam cunoştinţe elementare de limba portugheză, de fiecare dată reuşeau să ne cucerească melodiile ce nu puteau fi uitate. Păstrez acasă câteva discuri oferite de fostul ambasador al Portugaliei în Regatul Arabiei Saudite, pe care le ascult deseori cu mare plăcere.
Amália Rodrigues s-a născut la 23 iulie 1920, în localitatea Fundão din Portugalia, fiind al cincilea din cei 9 copii ai familiei unui cizmar şi trompetist în fanfara locală. Părinţii ei s-au mutat la Lisabona în încercarea de a găsi de lucru, dar s-au întors la ţară din lipsă de angajamente, iar fetiţa a rămas acolo şi a fost îngrijită de părinţii mamei sale de la vârsta de un an până la 14 ani; bunica sa îi oferea o educaţie strictă în spiritul religiei catolice. Amália era nevoită să ducă o viaţă grea şi, la vârsta de 12 ani, ea abandona cursurile şcolare, muncind la un atelier de broderii, apoi la un centru de ambalare a prăjiturilor pentru vânzarea acestora; mai târziu, alături de sora ei Celeste, s-a angajat ca vânzătoare de fructe în zona portului Lisabona. La un concurs organizat în 1936 avea să îl cunoască pe chitaristul Francisco da Cruz cu care se va căsători peste 4 ani, dar căsnicia lor nu a durat prea mult.
Destinul l-a adus în calea ei pe compozitorul Frederico Valerio care, identificând talentul muzical al Amáliei, a început să îi compună melodii aparţinând tradiţionalului fado; în 1945 dânsa a realizat primele înregistrări după semnarea unui contract de colaborare cu producătorul brazilian “Continental”. Joacă în primele sale filme: Echipament de protecţie pentru Negras/1946 şi Fado/1947 şi va continua cu producţiile cinematografice Sangue Toureiro/1958 şi Fado Corrido/1964. Revista Variety o desemnase, încă în anul 1959, “cea mai mare cântăreaţă din lume”.
Un moment important al carierei sale artistice l-a constituit susţinerea unui concert în cadrul primei ediţii a Festivalului “Cerbul de Aur” de la Braşov (5-10 martie 1968). Îmi amintesc faptul că eram student în anul al IV-lea la Facultatea de Filosofie a “Universităţii din Bucureşti” şi am vizionat, la televizorul aflat la parterul unuia din căminele Complexului “Grozăveşti”, acel concert transmis în direct; la Festival mai participaseră solişti precum: Gică Petrescu, Constantin Drăghici, Caterina Casseli, Rika Zarai, Rita Pavone, Boby Solo, Hugues Aufray, Jean Claude Pascal ş.a.
În 1974, în Portugalia a avut loc o lovitură de stat împotriva regimului dictatorial de extremă dreaptă, iar noul guvern a lansat acuzaţii dure la adresa Amáliei privind colaborarea sa cu fosta dictatură şi opoziţia faţă de puterea instalată; dânsa a negat categoric acele acuzaţii, declarând în ziarul New York Times: “Întotdeauna am cântat fado, fără a mă gândi la politică. Niciodată, eu nu am susţinut un guvern anumit.”. Totuşi, acea stare de fapt a afectat-o profund, Amália Rodrigues fiind nevoită să se trateze în spital de puternica depresie pe care, din fericire, a depăşit-o rapid. După vindecare, ea a înregistrat melodia Grandola Vila Morena, un cântec patriotic care celebra victoria Revoluţiei din 1974; ca urmare, noul guvern portughez i-a acordat artistei cea mai înaltă distincţie: “Marea Cruce a Ordinului Santiago”.
Discografia Amáliei Rodrigues conţine următoarele elemente semnificative: Sings Portugal; Plus Beaux Fados; Raizes; Art of Amália; Ai Mouraria; Triste Sina; The History of Fado; A Una Terra Che Amo; Cantigas Numa Lingua Antiga; Amália in Italia; Gostava de Ser Quem Era; Fado; Lagrima; Com Que Voz; Fados e Gitarradas; Surun Air de Quitare; Live in Japan; Live in Town Hall; Enlightenment; American Songs.
După ce, în cursul anului 1985 apărea în Sala “Olympia” de la Paris, dânsa a susţinut până în 1994 renumite concerte atât în ţara natală, Portugalia (e.g. în 1990 avusese un concert dedicat aniversării celor 5 decenii ale carierei artistice, la “Coliseo dos Recreos” din Lisabona), cât şi în Franţa, Italia, Olanda, Belgia, R.F.G., Brazilia, Argentina, S.U.A., Israel ş.a. Turneele sale au continuat şi după împlinirea venerabilei vârste de 70 de ani şi s-au încheiat abia atunci când a suportat o intervenţie chirurgicală pe cord. Artista a vândut peste 30 de milioane de discuri în întreaga lume, fiind în această privinţă primul artist portughez din toate timpurile.
Am reţinut câteva aforisme semnate de Amália Rodrigues: *“Ne place să privim valurile mării cum se duc, dar uităm că tot aşa se duc şi valurile vieţii.”; *“Cânt, ca să nu plâng.”; *“Nu eu cânt fado, ci fado-ul mă cântă pe mine.”; *“Din moment ce există moarte, inevitabil viaţa este absurdă.”; *“Nu putem defini fado-ul. Fado-ul este un mister.”; *“Fado-ul nu este făcut pentru a fi cântat. Fado-ul se întâmplă pur şi simplu. Îl asculţi, nu îl înţelegi şi nu îl poţi explica.”; *“Am atât de multă tristeţe în mine! Sunt o pesimistă, o nihilistă. Eu posed tot ceea ce fado-ul cere de la orice cântăreţ al acestuia.”.
De-a lungul vieţii sale, renumita artistă portugheză a primit numeroase titluri şi premii printre care: Comandor al “Ordinului Artelor şi Literelor”; Ordinul “Isabela Catolica” în grad de Mare Cruce; Ordinele “Sfântului Iacob al Sabiei” în grade de Mare Cruce, de Cavaler şi de Ofiţer; Ordinul “Prinţul Henric” în grad de Mare Cruce.
În 2011 genul muzical Fado a fost înscris de către U.N.E.S.C.O. în “Patrimoniul Cultural Imaterial al Umanităţii” drept “cântecul popular urban al Portugaliei”. Menţionez că această melodie senzuală şi nostalgică apăruse în secolul al XIX-lea la Lisabona, în cercurile rău-famate ale amatorilor de pariuri şi jocuri de noroc şi ale prostituatelor de diferite vârste, dar mai târziu el s-a extins, cucerind saloanele elegante ale nobilimii şi burgheziei locale. Fado-ul reprezenta în ambele ipostaze aflate într-o evidentă contradicţie “un leac pentru suflet”.
Cu prilejul vizitei noastre în Portugalia, am ajuns la Casa-Muzeu “Amália Rodrigues” din Lisabona care era o clădire de culoare galbenă, situată pe Rua Sao Bento nr. 193 unde artista a locuit timp de peste 50 de ani. Acolo am putut vedea numeroase elemente privind îndelungata sa biografie muzicală: partituri; fotografii; articole vestimentare; afişe ale unor spectacole; scrisori; cărţi şi articole omagiale, dedicate carierei sale.
Amália Rodrigues a încetat din viaţă la 6 octombrie 1999 în vârstă de 79 de ani din cauza unui infarct miocardic. Ambasadorul Portugaliei în Arabia Saudită, care participase la înmormântarea acesteia, îmi povestea că atunci primul ministru al statului portughez, António Guterres decretase trei zile de doliu naţional, iar campania electorală pentru alegerile generale, care se desfăşura în acea perioadă, a fost suspendată temporar. Serviciul funerar desfăşurat la Catedrala “Estrela” din Lisabona a fost acompaniat de 12 chitarişti; au luat parte premierul şi preşedintele Portugaliei. Artista a fost înmormântată la Cimitirul “Prazeres” din Lisabona; la fiecare intersecţie a oraşului exista un mare portret drapat în negru şi se auzea vocea tânguitoare a Amáliei.
În anul 2001, trupul său neînsufleţit a fost transferat în “Panteonul Naţional” din Capitala Portugaliei şi depus în Sala rezervată scriitorilor portughezi; Amália Rodrigues este prima femeie care a avut parte de această onoare dedicată, de regulă, unor strălucite nume din istoria ţării.
Foto: Anefo, CC0, via Wikimedia Commons
