În cel mai recent număr (iunie a.c.) al revistei de cultură universală ”Constelații diamantine”, Tudor Nedelcea semnează un eseu dedicat marelui poet național, intitulat ”Înapoi la Eminescu!”.
Trecând în revistă diferite referințe critice, autorul arată că ”Toate regimurile politice au încercat, fără sorți de izbândă, să-l asimileze pe Eminescu. Dar Eminescu nu e încadrabil politic, el nu e cu nimeni, e doar cu El și cu neamul său, de aici salutul său la întâlnire cu prietenii: „Sus cu nația!”.
Demontând, cu argumente, teza conform căreia Eminescu ar fi avut idei socialiste, semnatarul materialului mai ridică o problemă interesantă: ”A fost Mihai Eminescu un poet religios?”.
Cel mai bine sintetizează esența problemei criticul Eugen Simion, potrivit căruia Eminescu face parte din categoria poeților care „necăutând cu dinadins temele religioase, ajung de la un anumit prag de reflecție lirică și de expresivitate la o metafizică de tip liric, în care misticul și religiosul se împlinesc și se confundă”.
Sunt prezentate, în continuare, și atribuțiile de istoric ale marelui poet, jurnalist și gânditor, ca și criticile nefondate care i-au fost aduse de diferiți contestatari (probabil, mai curând în scopul de a epata sau din invidie, bănuim – n.n.).
Timpul curge, geniile rămân…
Cinzia Demi face o analiză amănunțită a unuia dintre cele mai cunoscute poeme eminesciene, ”Luceafărul”, cu referințe critice și comparații ce ating domeniul filosofiei.
Autoarea arată că ”poezia sa și variațiile constante din scrisul său au o abordare care duce la o încercare de a înțelege unicitatea lumii, unde arhetipurile devin țesătoare ale existenței, unde se încearcă reprezentarea sufletului: în esență, el face posibilă căutarea ontologică a ființei noastre”, iar cu referire la poemul amintit, ”Luceafărul este, pe scurt, o poezie filosofică în care tema romantică a condiției omului de geniu își capătă toată splendoarea”, făcând, totodată, și o paralelă cu viziunea schopenhaueriană asupra condiției omului de geniu.
Semnatara eseului se oprește și asupra unor ”Comparații ale traducerilor italiene ale poemului”, ca și la o paralelă între Eminescu și Carducci.
Sub deja consacratul generic ”Jocul minții”, Doina Drăguț oferă cititorului o scurtă selecție de versuri din volumul bilingv (română-engleză), în curs de apariție, ”Exerciții de iluminare”. Poeziile sale, de factură meditativ-filosofică, trec de la revelații mistice (nu există nici primul/nu există nici ultimul/unicul e cauza tuturor/Dumnezeu se află/în fiecare om – ”Nu există nimic”) la meditații asupra eului văzut ca entitate spirituală („cai nevăzuți năvălesc/frenetic/prin ființele ce mă compun/într-o ascensiune nesfârșită” – ”Cai nevăzuți”) sau la percepții cu iz metafizic: ”înveliș de lumină/peste înveliș de lumină/în interior mister/
întuneric învăluit/de întuneric” – ”Simplu ca adevărul”).
Figura lui Ion Marin Sadoveanu este evocată de Mihai Caba în eseul biografic intitulat ”Ion Marin Sadoveanu – o personalitate pe nedrept uitată”. Arătând că între acesta și Mihail Sadoveanu ”nu este niciun fel de filiație și nici de rudenie”, autorul trece în revistă date biografice esențiale ale personalității evocate. Ion Marin Sadoveanu a studiat mai întâi cursurile Facultății de Filosofie a Universității București, continuate apoi la Paris, până la obținerea licenței.
Revenit în țară, a înființat, la Constanța, Cenaclul ”Poesis”, și a debutat editorial prin publicarea volumului intitulat ”Dramă și teatru”.
Trecând peste turbulențele pricinuite de schimbările politice majore, I. M. Sadoveanu reușește să se afirme ca un scriitor de succes, semnând, printre altele, romanul social ”Sfârșit de veac în București”, bine primit de critică.
Doina Drăguț prezintă lucrarea ”Cuvinte sculptate”, antologie întocmită de Ion Deaconescu, Irina și Răzvan Lupu, ca fiind ”mai mult decât o simplă colecție de poezii dedicate unui sculptor; este o meditație asupra artei și spiritului creator; este o încercare de a traduce în cuvânt forma, tăcerea și eternitatea operei lui Brâncuși”.
„Cuvinte sculptate” sugerează conceptul central al artei lirice: cuvintele sunt modelate precum marmura sau lemnul, căpătând formă, profunzime și structură”, arată semnatara recenziei.
O binevenită rememorare a personalității complexe a lui Lucian Blaga ne oferă Al. Florin Țene, sub titlul ”Lucian Blaga – publicistul și gânditorul culturii românești moderne”.
Relevând că ”Lucian Blaga s-a afirmat nu doar ca poet și filosof al culturii, ci și ca publicist de mare profunzime intelectuală”, autorul se axează, în eseul său, pe această dimensiune a personalității poetului, filosofului și jurnalistului român, arătând că ”Publicistica blagiană se caracterizează printr-un stil elevat, metaforic și profund intelectualizat. Fraza este amplă, ritmată și adesea poetică. Chiar și în articolele de gazetărie culturală, limbajul păstrează densitatea conceptuală a filosofului și expresivitatea poetului”.
Ediția este ilustrată cu reproduceri după lucrări de Petru Asimionese, căruia Filip Tudora îi consacră la final un medalion, sub genericul ”Picătură de pictură”.
Mai semnează: Nicolae Mareș, Constantin Lupeanu, Kazimiera Illakowiczowna, Camelia Suruianu, Ion Deaconescu, Iulian Chivu, Gheorghe A. Stroia, Marin Rada, Mircea Tutunaru, Ion Pachia-Tatomirescu, Mădălina Virginia Antonescu, Florentin Smarandache, Marin I. Arcuș, Simona Gemeneanu, Milena Munteanu Lițoiu, George Petrovai, Ecaterina Negara, Carmen Manea, Petru Ababii, Victor Rusu.
