Al.Florin Țene
Aveam doar câțiva ani și o praștie ușoară,
Iar lumea-mi părea cât cerul fără prag ,
Am aruncat cu praștia, asa-ntr-o doară ,
Nimerind vrăbiuța, un suflet sfânt și drag…
Vrăbiuța căzu în iarbă cu aripa frântă-n două,
Mama ingenunchiata i a pus un pansament,
O mângâia pe aripa de înger scăldata-n stropi de rouă ,
Spunând o rugăciune cu glasul ei clement.
Spre seară,vrăbiuța, a zburat pe streașina bătrână,
Și își căuta cuibul in cerul cel senin,
Dar și-a-nchis lumina sub aripa cea bună,
Lăsând în pieptul nostru un clopot de suspin…
Au nins pe mine anii, mi-e tâmpla numai iarnă ,
Dar pasărea aceea rămâne-n neuitare,
In fiecare vrabie o văd cum se întoarnă
și mi cere fără vorbe sa i cer și acum iertare…
Acuma, stând pe balcon in asfințire ,
Ii spun soției povestea cu glasul obosit,
Ea tace și-mi cuprinde bătrâna mea simțire,
Iar vrăbiuța- mi cântă și acum in infinit…
Și dacă Domnul Lumii m-ar întreba vreodată,
– Ce vrei să iei cu tine din tot ce ai adunat?
As spune : „doar iertarea acelei vieți curate,
Pe care, fără vrere, eu viața i -am curmat”
