Încep aceste însemnări cu o mărturisire: niciodată în viaţa mea nu am ajuns la Crucea Eroilor de pe Caraiman, dar am văzut-o în repetate rânduri de la distanţă în călătoriile mele cu autoturismul sau cu trenul pe Valea Prahovei. Acum voi prezenta cititorilor o serie de aspecte relevante pe care le-am aflat din multiple surse de documentare.
Monumentul înalt de 39,3 metri se află în masivul Caraiman, la o altitudine de 2.291 de metri; locaţia aleasă a fost vârful secundar al Caraimanului, deoarece amplasarea sa pe vârful principal, înalt de 2.325 de metri, nu ar fi făcut posibilă vizionarea monumentului de la o distanţă mai mare, ci doar de pe platoul din proximitate. Crucea propriu-zisă are o înălţime de 31,4 metri şi două braţe de câte 7 metri fiecare; este executată din profile de oţel, fiind montată în anul 1930 pe un soclu din beton armat, placat cu piatră de calcar fasonată şi îngrijit rostuită, având înălţimea de peste 7,5 metri (în interiorul acestuia se află un spaţiu care a adăpostit iniţial generatorul de electricitate ce alimenta becurile de 500 de waţi în număr de 120, aflate pe conturul Crucii). “Crucea Eroilor Neamului” a fost construită între anii 1924 şi 1928 pentru a cinsti memoria celor 30.000 de eroi căzuţi în luptele de pe Valea Prahovei din timpul Primului Război Mondial. A fost ridicată la iniţiativa Regelui Ferdinand I al României şi a Reginei Maria.
Construirea Crucii a revenit “Direcţiei de Poduri” din cadrul C.F.R. prin intermediul secţiilor L1 şi L5 din Sinaia; proiectul de ansamblu al giganticei construcţii a fost încredinţat arhitecţilor români Constantin Procopiu şi Georges Cristinel, iar proiectul de rezistenţă a fost realizat de către inginerii Alfred Pilder şi Teofil Revici. Construcţia propriu-zisă a fost înfăptuită de Societatea “Cultul Eroilor”. Au fost confecţionate traverse metalice îmbinate prin nituire într-o reţea; aceste piese împreună cu celelalte materiale (scule, cabluri, lemne ş.a.) au fost transportate cu diverse mijloace: pe calea ferată până la staţia C.F.R. Buşteni; cu ajutorul boilor pe traseul Buşteni – Sinaia – Vârful Păduchiosul – Vârful Dichiu; cu funicularul “Fabricii de Hârtie” din Buşteni pe Valea Jepilor până la cantonul Schiel de pe Platoul Bucegi; cu caii şi măgarii pe cărări înguste de munte până în Vârful Caraiman. S-ar putea scrie astăzi o adevărată “Odisee terestră”: o căruţă nu putea face mai mult de 2-3 drumuri într-o săptămână; căruţaşii printre care cei mai cunoscuţi din familia Clinci din Sinaia erau plătiţi cu bani, câteva braţe de fân şi hrana elementară; întrucât numărul atelajelor era insuficient, o anumită bancă a acordat un credit cu dobândă mică pentru închirierea de noi căruţe necesare acelei munci de-a dreptul sisifice etc.
Am găsit un articol publicat la 16 octombrie 1932 în revista Săptămâna C.F.R., pe care l-aş numi un “reportaj sentimental”. Redau mai multe pasaje care m-au impresionat: “Când trenurile militare treceau pe podurile de metal spre fruntăria invadată de duşmani, fierul din care erau alcătuite huruia afund, parcă înfuriat, oricum dătător de îndemn ostaşilor care stăteau cu privirea prinsă de culmile Bucegilor. Era în toamna cea de pomină a începutului răsboiului nostru. Se ducea spre graniţă vlaga ţării, s-o apere. Dar în cartea destinului era scris cu slove de veşnicie că vom avea încă mult de suferit până să ajungem la împlinirea legei noastre româneşti. Şi atunci, mâini de frate au băgat sub brăţările de fier ale podurilor iarba năprasnică, aducătoare de ruperi dureroase. Şi fiarele podurilor se frânseră, aruncând spre cer braţe de desnădejde şi de implorare. Ele erau stropite peste tot cu sângele celor care, murind, întârziau căderea graniţelor vechi. Pod şi soldat aveau o soartă comună. Dar, curând, podurile schilodite rămaseră singure, în mâini străine. Apărătorii lor se duseră departe, în moldoveneasca vizuină a mândriei româneşti. Şi vreme îndelungă, fiarele rupte ale podurilor de pe Valea din josul Bucegilor stătură triste, în mirată aşteptare. Treceau zilele, săptămânile şi începură şi anii să se alinieze pe frontul încruntat al veşniciei. Dar într-o zi fiarele uitate văzură pe duşmani plecând în grăbită svoană de restrişte. Se împlinea voia destinului nostru. În svâcniri ca de fulger, se auzeau strigătele de biruinţă ale fraţilor trecuţi prin încercările focului şi ale morţii. Iar când fraţii se arătară, abia atunci fiarele imploratoare la cer îşi simţiră isprăvită menirea. Dar nu era aşa. După câtăva vreme, veniră săpători şi desfăcură armătura de fier pe care trecuseră trenurile cu ostaşii încruntaţi. Purtarea noilor ostaşi nu era una din care s-ar fi putut crede că de-acum încolo braţele de fier aveau să fie aruncate la <fier vechi>. Dimpotrivă, li se pregătea o slavă şi mai mare decât cea de până acum. Braţ de braţ, armătura fu desfăcută cu rost, aşezată cu grijă pe lungi căruţe de ţară şi – ciudat! – fu purtată sus, pe culmile Bucegilor care priviseră neclintiţi, vreme îndelungată, tragedia rodnică din Vale. Încet, încet, urcând din greu pe pieptul muntelui, înviorându-se treptat de asprimea dulce a înălţimilor, armătura de fier fu lăsată jos, pe vârful Caraimanului. Meşteri dibaci începură atunci o lucrare minunată. Alcătuiră din ea o imensă Cruce de Fier pe care o înfăţişară întregii Văi de la Câmpina până la Predeal, Văii de la 1916 şi celei de la 1918. Semn al vremurilor. Ea, Crucea – semnul jertfei celei fără pereche în viaţa omenirii, amintitoare acum a jertfei româneşti. Când a privit Valea, abia atunci armătura vechilor poduri duruitoare de drum de fier a înţeles ce destin mare o urmărise. Ea fusese drum de nădejde la început, ajunsese apoi îndurerată şi însângerată rămăşiţă de fier îndoit trudnic (istovitor – n.n.) spre cerul aşteptărilor, pentru ca acum, transfigurată, să amintească tuturor măreaţa epopee a trecutului, precum şi îndatorirea urmaşilor de a nu uita vremea trecută. Aceasta este povestea adevărată a Crucii de pe Caraiman.”.
Iluminarea monumentului a avut unele perioade grele de-a lungul anilor: *la început aceasta s-a făcut cu ajutorul generatorului menţionat mai înainte; *în 1939 Crucea a fost racordată la sistemul energetic naţional (sursa era staţia complexă de la Coştila, situată la o altitudine de 2.487 de metri, legătura făcându-se printr-un cablu subteran) care funcţiona, însă, cu multe întreruperi; *doar până la instalarea regimului comunist în 1948, Crucea era aprinsă de două ori pe an, în noaptea de Sfânta Maria Mare/15 august şi în noaptea de Înălţare a Mântuitorului Iisus Hristos/o sărbătoare cu dată variabilă, la 40 de zile după Învierea Domnului; *în perioada puterii comuniste pro-staliniste şi pro-sovietice, un primar local obedient a ameninţat că va mutila monumentul prin tăierea braţelor Crucii şi montarea în vârful coloanei rămase a unei… stele roşii!; *după 1989, Crucea a fost vandalizată de unii turişti care au spart becurile acesteia; *în 2003 instalaţia de iluminat s-a defectat, echipele de salvamontişti fiind nevoite să transporte până în vârful muntelui sute de kilograme de materiale, inclusiv numeroase becuri, în condiţii atmosferice dificile (vânt puternic şi temperaturi foarte scăzute pe timp de iarnă). Din fericire, astăzi Crucea, aflată în administrarea Consiliului Local Buşteni, este luminată imediat după lăsarea întunericului prin cele 300 de becuri de câte 500 de waţi fiecare şi poate fi văzută de la o distanţă de câteva zeci de kilometri de pe Valea Prahovei. Se preconizeză acoperirea Crucii cu o vopsea fluorescentă asupra căreia să fie proiectat un spot-laser. Monumentul la care ne-am referit în acest articol a fost desemnat la 14 august 2013 de către Guinness World Record ca cea mai înaltă cruce din lume, amplasată pe un vârf montan.
În încheierea articolului meu, citez câteva versuri din două poezii compuse de clasici români: i) Cezar Bolliac (1813-1881) – O dimineaţă pe Caraiman: “Şi iată-mă pe vârfuri ararea străbătute/Şi unde achilonii (crivăţele – n.n.) locaşul lor îşi pun./Dar nicio vegetare! A iernilor trecute/Ninsorile, prin râpe, grămezi, grămezi s-adun./Nici muşchiul nu se ţine pe cremenea lucioasă/Ce-o zvântă vijelia în drumul său trecând./O, niciun semn de viaţă! Nimica nu trăieşte/Decât, p-un colţ un vultur lumina aţintând…”; ii) George Coşbuc (1866-1918) – O noapte pe Caraiman: “Scoboară degrabă ciobanul/La târlă cu oile lui./E seară pe culme, şi nu-i:/Se-ntunecă-ncet Caraimanul/Cum nu-l mai văzui./Stau neguri pe Jepi, pe Furnica/Şi neguri pe Vârful-cu-Dor./Se lasă din umedul nor/Tăcerea şi noaptea şi frica/Pe culmile lor./S-a stins după muceda stâncă/Şi ultimul roşu de-apus./Deodată, cu soarele dus,/O noapte cumplită şi-adâncă/Se varsă de sus…”. Niciunul din cei doi scriitori nu a apucat să vadă semeaţa “Cruce a Eroilor”, aşa că celebrele lor versuri s-au redus la descrierea naturii spectaculoase a acelui masiv al Munţilor Carpaţi de pe meleagurile româneşti.
