Al. Florin Țene,
Scurtă istorie a Ortodoxiei Române,
vol. IV: Viața sfinților Bisericii Ortodoxe,
Editura Liga Scriitorilor, 2026
Angela SIMIONCA
Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” Baia Mare – ROMÂNIA
Într-o perioadă în care raportarea la tradiție, credință și valorile spirituale este adesea pusă sub semnul întrebării, apariția unui volum dedicat vieții sfinților și rolului lor în istoria Bisericii și a culturii române dobândește o semnificație aparte. Volumul al IV-lea din seria Scurtă istorie a Ortodoxiei Române, semnat de Al. Florin Țene și intitulat Viața sfinților Bisericii Ortodoxe, publicat în 2026 la Editura Liga Scriitorilor, continuă un amplu proiect de recuperare și valorificare a patrimoniului spiritual românesc.
Cartea nu privește Ortodoxia exclusiv ca realitate eclezială, ci ca fenomen istoric, cultural, literar și identitar. În acest sens, o cronică publicată în revista Luceafărul observa că volumul se constituie ca o sinteză de istorie religioasă, spiritualitate ortodoxă, cultură și literatură, iar prefața Lilianei Moldovan subliniază caracterul de „istorie concentrată” a Bisericii Ortodoxe Române pe care îl dobândește întreaga serie.
Din această perspectivă, Viața sfinților Bisericii Ortodoxe nu trebuie citită doar ca o colecție de biografii religioase. Miza ei este mai largă: recuperarea unei memorii spirituale și demonstrarea faptului că sfinții au participat, prin viața, opera, jertfa și exemplul lor, la formarea civilizației românești.
Ideea fundamentală care traversează volumul este aceea că sfântul reprezintă expresia unei întâlniri exemplare dintre om și Dumnezeu. În teologia ortodoxă, sfințenia nu se confundă cu o perfecțiune abstractă, ci este înțeleasă drept lucrare a harului în existența concretă a omului. Sfântul este omul care și-a transformat viața într-o mărturie a credinței, iubirii, jertfei și comuniunii.
Cinstirea sfinților ocupă, astfel, un loc fundamental în spiritualitatea ortodoxă. Ea nu reprezintă adorare, rezervată exclusiv lui Dumnezeu, ci venerarea lucrării harului dumnezeiesc manifestate în viața unor oameni deveniți modele pentru comunitate. Icoana, sărbătoarea liturgică, acatistul, rugăciunea și pomenirea sfinților construiesc o adevărată pedagogie a memoriei. Prin ele, trecutul nu este abandonat, ci readus permanent în prezent.
În cazul Ortodoxiei românești, această memorie are și o puternică dimensiune culturală. Sfinții nu apar izolați de istorie, ci sunt legați de mănăstiri, biserici, școli, tipografii, manuscrise, cronici, opere de artă și tradiții populare. Cultura română s-a constituit, timp de secole, într-un spațiu în care sacrul și culturalul s-au aflat într-o profundă interferență.
Unul dintre meritele abordării lui Al. Florin Țene constă tocmai în recuperarea figurilor istorice în dubla lor dimensiune: personalități ale istoriei și modele ale spiritualității. Sfântul Ștefan cel Mare este reprezentativ pentru imaginea conducătorului creștin care asociază responsabilitatea politică și apărarea credinței cu activitatea ctitoricească. Bisericile și mănăstirile ridicate în vremea sa nu reprezintă doar monumente istorice, ci și expresia unei concepții despre putere, memorie și responsabilitate.
În cazul Sfântului Constantin Brâncoveanu, dimensiunea martirică dobândește o forță simbolică aparte. Moartea sa și a fiilor săi au transformat figura voievodului într-un simbol al fidelității față de credință și al demnității în fața sacrificiului. La rândul său, Sfântul Antim Ivireanul demonstrează că sfințenia poate fi asociată în mod organic activității culturale. Mitropolit, tipograf, predicator și cărturar, Antim a contribuit la dezvoltarea limbii române bisericești și la afirmarea culturii tipografice. Prin Didahii, el a lăsat literaturii române vechi nu numai un text teologic, ci și o operă de remarcabilă expresivitate retorică și artistică. Astfel de exemple susțin una dintre ideile fertile ale volumului: sfințenia nu se opune culturii, ci poate deveni una dintre sursele ei fundamentale.
Relația dintre Ortodoxie și literatura română reprezintă una dintre direcțiile care conferă cărții o deschidere deosebită. Literatura română veche s-a format într-un mediu în care textul religios a constituit una dintre principalele forme de manifestare a culturii scrise. Viețile sfinților, cazaniile, textele biblice, predicile, imnografia și scrierile ascetice au contribuit la constituirea limbajului literar românesc. Nu este întâmplător faptul că lucrări precum Cazania lui Varlaam sau Biblia de la București ocupă un loc fundamental în istoria culturii române. Hagiografia trebuie privită, prin urmare, nu numai ca literatură religioasă, ci și ca formă de educație morală și de construcție a memoriei colective. Figuri precum Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, Sfântul Nicodim de la Tismana sau Sfântul Dimitrie Basarabov au circulat deopotrivă prin texte scrise, tradiție orală, icoane, slujbe și legende. Hagiografia a contribuit astfel la construirea unui imaginar în care martiriul, asceza, credința și minunea deveneau forme de reprezentare a unei lumi ordonate de valori spirituale. În literatura cultă, figura sfântului dobândește însă noi semnificații. La Lucian Blaga, religiosul se transformă într-o meditație asupra misterului și transcendenței. La Vasile Voiculescu, experiența poetică se apropie de sensibilitatea filocalică și de trăirea mistică. La Tudor Arghezi, relația cu Dumnezeu capătă forma unei confruntări existențiale, a unei tensiuni între credință, îndoială, revoltă și rugăciune. În poezia lui Ioan Alexandru, dimensiunea liturgică și național-spirituală dobândește o amploare aparte, în timp ce Daniel Turcea construiește una dintre cele mai intense expresii poetice românești ale convertirii și experienței mistice. Rezultă de aici o concluzie importantă: literatura română nu a preluat pasiv imaginile sfințeniei, ci le-a reinterpretat estetic. Sfântul devine, în poezie, o metaforă a depășirii condiției umane, a căutării absolutului și a posibilității transfigurării.
Poate cea mai importantă funcție a sfinților este însă cea pedagogică. Într-o societate în care modelele morale sunt adesea relativizate, viețile sfinților pot fi citite ca o adevărată școală a caracterului. Smerenia, răbdarea, iubirea aproapelui, milostenia, curajul, fidelitatea și responsabilitatea apar constant în tradiția hagiografică. Sfântul nu este un personaj îndepărtat, imposibil de urmat. Viața lui oferă exemple concrete de transformare a valorilor creștine în comportament. Martirul demonstrează puterea fidelității, ascetul – forța disciplinei interioare, ierarhul – responsabilitatea față de comunitate, ctitorul – solidaritatea cu generațiile viitoare, iar misionarul – capacitatea credinței de a deveni faptă. În această perspectivă, cultul sfinților are și o evidentă dimensiune educativă. Pomenirea lor nu înseamnă numai rememorarea trecutului, ci și actualizarea unei întrebări adresate fiecărui om: ce putem transforma din exemplul sfântului în propria noastră viață?
O altă temă majoră care se desprinde din reflecțiile prilejuite de volum este istoria crucii creștine. Crucea constituie unul dintre cele mai puternice exemple de transformare simbolică din istoria religiilor. Instrument al execuției în lumea romană, ea devine în creștinism semnul jertfei lui Hristos, al iubirii divine și al biruinței asupra morții. În spiritualitatea ortodoxă, crucea nu este numai un obiect liturgic, ci și un mod de a înțelege existența. „Crucea personală” desemnează asumarea suferinței, a responsabilității și a încercărilor vieții în perspectiva credinței și a Învierii.
De aici rezultă legătura profundă dintre cruce și sfințenie. Multe dintre marile modele de sfințenie presupun asumarea unei cruci: martiriu, persecuție, boală, sărăcie, nevoință, exil, detenție sau sacrificiu pentru aproapele. Crucea devine astfel o cheie simbolică a întregii cărți: sfințenia nu înseamnă desprinderea de suferința lumii, ci transfigurarea ei prin iubire și credință.
Una dintre întrebările cele mai provocatoare pe care le poate genera lectura volumului este aceea a raportului dintre sfințenie și slujirea concretă a omului. Dacă omul este creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, iubirea față de om nu poate fi separată de iubirea față de Dumnezeu. Această idee permite o lectură contemporană a sfințeniei. Ea nu trebuie redusă la asceză, retragere din lume sau practică liturgică, ci trebuie pusă și în relație cu responsabilitatea față de semen. Un medic care salvează vieți, un profesor care formează caractere, un cercetător care caută adevărul, un artist care apără frumusețea sau un scriitor care se opune minciunii și degradării umane pot reprezenta forme de slujire compatibile cu ethosul creștin, chiar dacă acest fapt nu îi transformă automat în sfinți. Aici se află una dintre întrebările fertile ale cărții: cum trebuie înțeleasă sfințenia în lumea contemporană? Răspunsul nu presupune diminuarea importanței monahismului și a ascezei, care rămân componente esențiale ale tradiției ortodoxe. Dar ele pot fi puse în relație cu responsabilitatea socială. Sfântul Vasile cel Mare oferă un exemplu clasic al acestei sinteze: teolog și ascet, dar și organizator al unor importante opere de asistență socială. Contemplația și acțiunea nu sunt, așadar, adversare. Ele pot deveni două dimensiuni ale aceleiași iubiri.
Un capitol important al volumului este consacrat sfinților români înscriși în calendarul Bisericii Ortodoxe Române, de la martirii primelor veacuri ale creștinismului până la personalitățile spirituale canonizate în epoca contemporană. Diversitatea acestor figuri – apostoli, ierarhi, voievozi, martiri, mucenici, cuvioși și mărturisitori – reflectă bogăția tradiției ortodoxe românești și continuitatea credinței de-a lungul secolelor. În centrul acestei memorii se află Sfântul Apostol Andrei, ocrotitorul României și una dintre figurile fundamentale ale tradiției creștine de la Dunărea de Jos. Alături de el, calendarul păstrează memoria unor personalități precum Sfânta Parascheva de la Iași, Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, Sfinții Mucenici de la Niculițel, Sfântul Daniil Sihastrul, Sfântul Ierarh Varlaam, Sfântul Ierarh Dosoftei, Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, Sfânta Teodora de la Sihla și numeroși alți ierarhi, martiri și cuvioși. O categorie aparte o formează voievozii și personalitățile care au unit responsabilitatea istorică și politică cu apărarea credinței. Sfântul Neagoe Basarab și Sfinții Martiri Brâncoveni reprezintă exemple semnificative ale acestei sinteze dintre puterea conducătorului, vocația ctitoricească și fidelitatea religioasă.
Prin urmare, calendarul Bisericii Ortodoxe Române poate fi privit ca o adevărată hartă spirituală a istoriei românești. În el se întâlnesc apostolul și martirul, călugărul și ierarhul, voievodul și mărturisitorul, omul simplu și personalitatea culturală. Fiecare epocă își regăsește propriile modele de sfințenie, iar memoria lor este transmisă prin cult, literatură, artă, tradiție și educație religioasă.
Actualitatea volumului este accentuată de valul recent de canonizări din Biserica Ortodoxă Română. În 2024, Sfântul Sinod a aprobat canonizarea unui grup de 16 sfinți români, între care Sofian de la Antim, Dumitru Stăniloae, Constantin Sârbu, Arsenie de la Prislop, Ilie Lăcătușu, Paisie și Cleopa de la Sihăstria, Dometie cel Milostiv de la Râmeț, Serafim cel Răbdător de la Sâmbăta de Sus, Ilarion Felea și alți mărturisitori și mucenici ai secolului al XX-lea. Proclamarea generală a avut loc în 2025, în contextul centenarului Patriarhiei Române. Această generație de sfinți aduce în prim-plan o formă de sfințenie legată de experiența totalitarismului. Temnița, persecuția, interdicția, marginalizarea și suferința devin, în cazul lor, spații ale mărturisirii. Canonizarea lui Dumitru Stăniloae are o semnificație aparte pentru cultura română, întrucât el nu este numai un mare teolog, ci și unul dintre gânditorii români importanți ai secolului XX. Prin asemenea personalități, memoria religioasă și memoria culturală se întâlnesc într-un mod exemplar. Procesul de canonizare s-a extins recent și asupra unor femei cu viață sfântă, între care Sfânta Maria Brâncoveanu și alte femei devenite modele de credință, jertfă, răbdare și fidelitate față de valorile creștine. Această recuperare contribuie la o perspectivă mai largă asupra patrimoniului spiritual românesc, demonstrând că experiența sfințeniei nu este legată exclusiv de ierarhi, voievozi sau monahi. Prin aceste canonizări, Biserica recuperează nu numai personalități religioase, ci și o parte importantă a memoriei istorice a secolului trecut. Suferința, detenția, marginalizarea și persecuția devin, în cazul acestor mărturisitori, contexte în care credința s-a transformat în rezistență spirituală și mărturie morală.
Dincolo de informația istorică și religioasă, adevărata temă a volumului este, în ultimă instanță, omul. Cine poate deveni sfânt? Ce înseamnă sfințenia? Este ea accesibilă numai monahului și martirului sau poate fi întâlnită și în activitatea celui care vindecă, educă, creează, cercetează sau slujește comunitatea? Cum se transformă suferința în demnitate? Cum poate credința să devină cultură? Cum se transformă memoria unui om într-o memorie colectivă? Aceste întrebări fac ca Viața sfinților Bisericii Ortodoxe să depășească limitele unei simple lucrări de popularizare religioasă. Sfinții apar aici ca punți între trecut și prezent, între Biserică și cultură, între istorie și memorie, între credință și creație. În perspectiva lui Al. Florin Țene, sfinții români nu reprezintă simple figuri ale trecutului bisericesc. Ei constituie o memorie activă și un patrimoniu spiritual care continuă să influențeze identitatea culturală și morală a societății. De la Sfântul Apostol Andrei și martirii primelor veacuri până la mărturisitorii secolului XX și la noile canonizări, istoria sfinților reflectă continuitatea unei tradiții în care credința, cultura, memoria și identitatea se află într-o permanentă relație. În acest sens, adevărata valoare a calendarului ortodox nu constă numai în numărul sfinților înscriși în el, ci mai ales în varietatea modelelor umane pe care aceștia le oferă. Fiecare sfânt reprezintă un posibil răspuns la provocările epocii sale, iar memoria sa devine, pentru generațiile următoare, o invitație la credință, demnitate, solidaritate și responsabilitate.
Scurtă istorie a Ortodoxiei Române, volumul IV – Viața sfinților Bisericii Ortodoxe, de Al. Florin Țene, este, prin urmare, o carte care invită la o dublă lectură: una spirituală și una culturală. Din perspectivă spirituală, volumul reamintește că sfințenia nu este o noțiune abstractă, ci o posibilitate concretă a existenței umane. Din perspectivă culturală, demonstrează că istoria sfinților se află în strânsă legătură cu istoria literaturii, a artei, a limbii române, a educației și a identității naționale. Prin Ștefan cel Mare, Constantin Brâncoveanu, Antim Ivireanul, Calinic de la Cernica, Teodora de la Sihla și prin generațiile de mărturisitori ai secolului XX, memoria Ortodoxiei românești se dovedește a fi o memorie a credinței, dar și a culturii. Iar prin noile canonizări, această memorie nu rămâne închisă în trecut. Ea continuă să se constituie și să se actualizeze. Biserica își recuperează astfel nu numai martirii și cuvioșii istoriei, ci și memoria unor oameni care au traversat încercările lumii moderne fără să renunțe la credință și la demnitate.
În definitiv, mesajul cel mai profund al cărții poate fi formulat simplu: sfințenia este memoria vie a posibilității omului de a deveni mai mult decât este, prin credință, iubire, responsabilitate și jertfă. Cartea lui Al. Florin Țene readuce în centrul reflecției o întrebare fundamentală: nu doar cine au fost sfinții, ci și ce putem învăța astăzi de la ei. Iar răspunsul este poate chiar esența mesajului creștin: omul se împlinește nu prin izolarea de ceilalți, ci prin comuniune, iubire și slujire. Sfinții rămân, de aceea, nu doar personaje ale calendarului bisericesc, ci repere vii ale unei culturi a demnității, a memoriei și a speranței.
Îl felicităm pe Al. Florin Țene pentru această valoroasă contribuție la memoria spirituală și culturală a românilor și îi dorim ca Viața sfinților Bisericii Ortodoxe să rămână o carte de referință pentru toți cei care caută, în credință și cultură, reperele trainice ale identității noastre.
