La poalele Munților Făgăraș, în Porumbacu de Sus, vedeta TV Andreea Esca și soțul său Alexandre Eram au oferit o a doua viață pentru câteva case vechi din lemn care au devenit, treptat, nucleul unui loc care seamănă cu un muzeu viu al satului românesc, dar care funcționează în același timp ca destinație turistică și experiență gastronomică.
Povestea nu a început cu un plan de afaceri și nici cu un proiect turistic desenat de la zero. Familia Andreei Esca are rădăcini în Porumbacu de Sus și aveau de multă vreme o casă în sat. Într-o dimineață, privind spre gospodăria de peste drum, Alexandre Eram a observat că o casă veche din lemn era desfăcută bucată cu bucată.
Când l-a întrebat pe proprietar ce urma să facă cu ea, răspunsul a fost simplu: lemnul urma să fie folosit pentru încălzire. Atunci a apărut ideea salvării casei, iar de acolo s-a născut o pasiune care avea să ducă la recuperarea mai multor construcții tradiționale.
De la o casă salvată la un proiect de patrimoniu
După prima casă, vestea s-a răspândit în sat, iar alți localnici au început să vină cu povești asemănătoare despre gospodării vechi pe care nu mai știau cum să le folosească și pe care se gândeau să le demonteze sau să le transforme în lemn de foc.
Așa s-a format, treptat, un mic ansamblu de case recuperate, iar proiectul a început să depășească ideea unei simple colecții de construcții rustice. Eram povestește că, pe parcurs, a colaborat și cu oameni implicați în conservarea patrimoniului, între care o amintește pe Caroline de la Viscri, care l-a ajutat să înțeleagă cât de importante sunt detalii aparent minore, de la culorile folosite până la ferestrele de lemn și proporțiile originale ale caselor.
Ideea nu a fost doar să mute niște clădiri vechi și să le transforme în decor, ci să păstreze cât mai mult din logica și identitatea lor, astfel încât vizitatorul să nu aibă senzația că intră într-o reconstituire artificială, ci într-o lume care a existat aici cu zeci de ani în urmă.
Un loc în care vara pare să rămână mai mult
Atmosfera locului este construită și din detalii care, la prima vedere, par să nu aibă legătură directă cu patrimoniul. Vizita noastră la Porumbacu de Sus are loc după jumătatea lunii septembrie, când pe crestele Făgărașului se vede deja zăpada, însă în curte florile sunt încă prezente în număr mare.
Nu este însă întâmplător, Alexandre Eram spune că a petrecut mult timp studiind ce plante poate crește astfel încât grădina să rămână vie până târziu în toamnă.
Este un detaliu care spune mult despre felul în care a fost gândit locul. Nu este un muzeu clasic, cu obiecte așezate în vitrine și privite de la distanță, ci un spațiu care încearcă să refacă senzația unei gospodării, în care casele, grădinile, mâncarea și obiectele vechi fac parte din aceeași experiență.
Când turismul devine memorie
Alexandre Eram spune că tot mai mulți vizitatori se regăsesc emoțional în acest spațiu pentru că le amintește de copilărie, de bunici și de o lume pe care poate nu au mai văzut-o de zeci de ani.
Fenomenul este cu atât mai puternic în cazul românilor plecați în străinătate, care au călătorit mult, au văzut destinații spectaculoase și orașe moderne, dar care ajung într-o gospodărie tradițională din Porumbacu de Sus și descoperă ceva ce nu pot găsi în altă parte: propria lor memorie afectivă.
Tocmai aici apare diferența dintre o cazare obișnuită și un loc construit în jurul identității. O casă veche nu este doar o clădire frumoasă, ci devine un suport pentru amintiri, iar turismul începe să funcționeze nu prin confort sau peisaj, ci prin capacitatea de a reactiva o legătură personală cu trecutul.
Gastronomia face parte din aceeași poveste
Această memorie nu este doar vizuală. Eram vorbește și despre componenta gastronomică, despre gulaș, sarmale și „bunătățile locului”, care completează aceeași experiență și îi dau o dimensiune senzorială.
Pentru cineva care a crescut la sat sau și-a petrecut verile la bunici, gustul unei mâncări tradiționale poate activa aceeași amintire ca o grindă veche, o fereastră din lemn sau o curte plină de flori. În acest sens, mâncarea nu este un serviciu separat de cazare, ci parte din aceeași poveste despre identitate și continuitate.
Obiectele satului devin sculpturi
Pasiunea pentru patrimoniu merge și dincolo de case. În curte apar obiecte vechi de mari dimensiuni, unele de doi sau chiar trei metri, despre care proprietarul spune că erau folosite cândva în comunitate pentru procesarea fructelor și că, tocmai pentru că erau atât de mari, putea exista câte unul singur într-un sat, utilizat de mai multe familii.
Scoase din contextul lor strict utilitar și privite astăzi, formele acestor obiecte capătă aproape aspectul unor sculpturi, iar proprietarul face chiar asocierea cu Constantin Brâncuși, observând cât de apropiată poate fi uneori estetica obiectelor tradiționale de limbajul artei moderne.
Când patrimoniul devine economie
Dincolo de componenta emoțională, povestea are și o dimensiune economică foarte clară. România are numeroase sate în care casele tradiționale dispar treptat, fie pentru că sunt abandonate, fie pentru că materialele lor sunt refolosite, fie pentru că sunt înlocuite cu construcții noi, iar valoarea lor devine vizibilă abia în momentul în care sunt aproape pierdute.
La Porumbacu de Sus, logica a fost inversată. O casă care nu mai avea aproape nicio valoare pentru proprietarul ei inițial a primit valoare prin conservare, iar mai multe asemenea case, reunite într-un singur loc, au început să construiască împreună o experiență turistică.
