Povestire despre Henri Coandă și nașterea avionului cu reacție
Al.Florin Țene
Era toamna anului 1910.
La marginea Parisului, aerul mirosea a benzină, a ulei încins și a metal. Pe câmpul de aviație, oamenii se adunaseră cu o curiozitate amestecată cu neîncredere. Avioanele de atunci aveau elice mari, care se roteau zgomotos în fața motoarelor, iar zborul părea încă o aventură aproape nebunească.
Printre mecanici și aviatori se afla un tânăr român, cu privirea atentă și fruntea încrețită de gânduri. Henri Coandă. Nu venise acolo doar să zboare. Venise să schimbe felul în care omul putea zbura.
De copil, Coandă fusese fascinat de mișcarea aerului. Privea fumul, flacăra, vântul care se strecura printre crengile copacilor și se întreba ce forță nevăzută îi putea schimba drumul.
— Aerul nu este gol, își spunea el. Aerul este o materie pe care trebuie să învățăm s-o ascultăm.
În atelierul său, desena ore întregi. Rupea planșe, le mototolea și le arunca. Apoi începea din nou. Într-o zi, unul dintre colaboratorii săi îl privi nedumerit.
— Domnule Coandă, toate avioanele folosesc elice. De ce vreți să renunțați la ea?
Coandă ridică ochii din desen.
— Pentru că vreau ca avionul să fie împins de forța aerului pus în mișcare de motor, nu de o simplă elice.
— Și credeți că este posibil?
Tânărul român zâmbi.
— Nu știu încă. Dar dacă nu încercăm, nu vom afla niciodată.
Așa s-a născut ideea unei mașini de zbor neobișnuite.
Coandă a imaginat un motor care să comprime aerul, să-l încălzească și apoi să-l arunce cu mare viteză în spatele aparatului. Forța produsă urma să împingă avionul înainte. Era un principiu care avea să schimbe istoria aviației. Dar între idee și realitate exista o prăpastie. În toamna lui 1910, la Salonul Aeronautic de la Paris, Coandă și-a prezentat aparatul, numit Coandă-1910. Era diferit de toate avioanele cunoscute. Nu avea elicea obișnuită. Motorul era ascuns în interiorul fuselajului, iar aerul era dirijat printr-un sistem ingenios de compresie și evacuare.
Unii priveau aparatul cu admirație.
Alții râdeau.
— Un avion fără elice? spuse un aviator. Și cum vrea românul acesta să-l facă să zboare?
Coandă nu răspunse. Privea aparatul. Pentru el, acolo nu era doar o mașină. Era visul lui.
În ziua experimentului, câmpul era învăluit într-o lumină cenușie. Vântul bătea ușor. Coandă urcă în avion. Un mecanic se apropie.
— Sunteți sigur că vreți să încercați?
Henri privi înainte.
— Dacă omul ar face numai lucruri de care este sigur, n-ar fi ajuns niciodată să zboare.
Motorul porni. Un zgomot ciudat se răspândi pe câmp. Nu era sunetul obișnuit al unei elice. Era un vuiet profund. Flacăra izbucni în apropierea gurilor de evacuare. Coandă simți cum aparatul începe să se miște. Mai repede. Și mai repede. Roțile se desprinse de pământ. Pentru câteva clipe, totul păru să funcționeze. Dar atunci se întâmplă ceva neașteptat. Flăcările deviară spre fuselaj. Coandă își dădu seama imediat de pericol.
— Foc! strigă cineva de pe câmp.
Avionul începu să fie cuprins de flăcări. Coandă încercă să controleze aparatul. În cele din urmă, avionul reveni la sol și se opri. Oamenii alergară spre el. Coandă coborî. Hainele îi erau afumate, iar chipul îi era plin de funingine.
Un mecanic îl privi speriat.
— Ați văzut? A fost un eșec!
Henri Coandă se întoarse spre avion. Tăcu câteva secunde. Apoi spuse:
— Nu. Am descoperit ceva.
— Ce anume?
Coandă se apropie de locul unde flacăra fusese atrasă de suprafața avionului. Își trecu mâna peste frunte.
— Aerul nu s-a comportat așa cum am calculat. Flacăra și jetul de gaze au urmat suprafața fuselajului. În mintea lui se năștea o nouă idee.
Observase un fenomen pe care avea să-l studieze ulterior și care este cunoscut astăzi drept efectul Coandă: tendința unui jet de fluid de a urma o suprafață curbă apropiată. Ceea ce părea un accident devenea o descoperire. În seara aceea, în atelier, Coandă nu s-a culcat. Pe masă avea planurile avionului. A luat creionul și a început să deseneze.
— Dacă aerul poate urma suprafața, atunci trebuie să înțeleg cum se mișcă aerul în jurul avionului…
Liniile se înmulțeau pe hârtie. Orele treceau. Pentru Henri Coandă, eșecul nu însemna sfârșitul. Însemna o întrebare nouă. Iar întrebările erau combustibilul cu care își alimenta imaginația.
Ani mai târziu, principiile observate de Coandă aveau să contribuie la dezvoltarea aerodinamicii moderne și a aviației cu reacție.
Astăzi, când un avion cu reacție se desprinde de pistă și urcă spre cer, în spatele lui rămâne o poveste începută pe un câmp de lângă Paris, în 1910.
Povestea unui român care a privit o flacără și, în loc să vadă doar un accident, a văzut o întrebare.m Iar întrebarea a devenit știință. Știința a devenit tehnologie. Iar tehnologia a deschis cerul.
Henri Coandă a privit odată spre cer și a înțeles că, pentru omul care îndrăznește să gândească altfel, cerul nu este o limită. Este doar începutul.
