Liliana Moldovan
Scriitorii, crede Murakami, sunt niște alergători de cursă lungă. Odată ce au luat startul pe drumul creației literare, nu admit să se oprească, fiindcă scrisul pentru ei a devenit sau ar trebui să devină un mod de a fi. Într-adevăr, autorul romanului „Ascultă cum cântă vântul”, menționează deseori că toate povestirile și romanele, pe care le-a scris, s-au născut dintr-o „bucurie a scrisului”, nedisimulată, care se manifestă, cu reală claritate, mai ales atunci când și-a găsit stilul propriu de exprimare, și-a cizelat limbajul literar și și-a format o tehnică specifică de a reda întâmplări, de a descrie evenimente și de a face portretizări, care, deși nu par mereu extraordinare, sunt transmise prin intermediul unor cuvinte și expresii inefabile, ingenios formulate, ce transmit mesaje senzaționale, construiesc descrieri surprinzătoare și dau cititorului senzația de autenticitate, originalitate și mister.
Alți autori, de pildă, admit că arta scrisului aduce multe satisfacții, dar presupune și multiple renunțări, dă naștere la conflicte interioare, la interogații care dezechilibrează, pentru un timp, balanța sufletului celui care scrie. Acesta din urmă își redobândește liniștea tocmai prin intermediul exercițiilor de creație literară, înzestrate cu putere terapeutică și tămăduitoare.
Astfel, dacă pentru Jules Renard, „scrisul este un mod de a vorbi fără a fi întrerup”, Voitaire asemănă scrisul cu „pictura vocii”. Definind arta creării scrierilor literare, ca pe o artă vizuală, Voltaire face referire la capacitatea autorilor de geniu de a reda emoții, de a face descrieri și de a-și contura gândurile prin ingenioase tușe de lumină și culoare.
Un adevărat maestru al construirii de imagini literare fascinante este Paulo Coelho. În romanul autobiografic „Hippie”, autorul brazilian expune pe larg, într-o manieră inconfundabilă și deosebit de atrăgătoare, ideea că scrierea unei cărți trebuie receptată ca pe o alambicată și surprinzătoare călătorie interioară. Drumul de la prima, până la ulima pagină a unei cărți, fie că este vorba despre un roman, un volum de poezie, o carte de povestiri sau de eseuri, este o călătorie inițiatică, pe parcursul căreia autorul se descoperă pe sine.
Conceperea unei cărți necesită, uneori, un îndelungat proces de documentare, obligatoriu pentru romanele istorice, scrierile de călătorii sau romanele cu caracter biografic. Alteori, scrisul este spontan, lipsit de granițe interioare sau exterioare. Poeții, spre exemplu, atunci când compun, pornesc de la o idee, de la o emoție, de la un gând sau o zvâcnire sufletească și deseori se întâmplă să știe de unde au pornit, fără să conștientizeze, unde au ajuns. Redactând poezii, autorul lor trece printr-un firesc proces de metamorfozare, plin de revelații, trăiri inefabile și mulțumiri sufletești. Creatorii de romane au nevoie, însă, de traiectorii narative marcante, de structuri literare clar stabilite.
Revenind la Murakami, autorul volumului „Meseria de romancier”, acesta recunoaște că este mulțumit doar atunci când reușește să își îndeplinească „datoria cea mai importantă a scriitorului, aceea de a prezenta cititorilor creații cât mai valoroase” („Meseria de romancier”, p. 68). Pe parcursul delurării romanului, scriitorul japonez se străduiește să găsească un răspuns la întrebarea „ce deprinderi ar trebui să își însușească cineva pentru a deveni un bun romancier?”
Iar răspunsul lui este fascinant și se rezumă la următoarele:
În primul rând, să nu se grăbească să tragă concluzii, să observe atent oameni și locuri, să acumuleze informații, să rețină evenimente și întâmplări.
În al doilea rând, „să-și construiască în interiorul său un loc unde să depoziteze materia primă” (p. 104). Să fie atent la detalii, să selecteze informațiile valoroase, să le așeze în sertarele minții, în mod sistematic, pentru a le accesa le nevoie. „Din experiență vă pot spune – adaugă Haruki Murakami – unui romancier nu-i servesc prea mult istețimea și iuțeala, și nici puterea de concizie. Ba chiar de multe ori acestea împiedică curgerea naturală a povestirii. În schimb, atunci când autorul scoate tot felul de detalii din cabinetul minții lui și le introduce în povestire, acesta devine uimitor de naturală și plină de viață.” (p. 105).
Creația, așadar, e o procedură naturală care se declanșează, cât se poate de firesc, atunci când „imaginația se desprinde de voință” iar mintea scriitorului devine „agilă și flexibilă”.
Să nu uităm, că de cele mai multe ori procesul creativ este legat de locul în care scriitorii își accesează imaginația, respectiv, ora și locul în care scriu. Mulți autori preferă să scrie în liniștea unei odăițe, alții devin creativi atunci când se află în mijlocul oamenilor, în cafenele sau spații aglomerate, în timp ce unii poeți își regăsesc vocea inspirației în mijlocul frumosului din natură.
Marcel Proust, spre exemplu, scria noaptea, stând în pat, înconjurat de tot felul de notițe, izolându-se într-o cameră căptușită cu plută pentru a se proteja de zgomotele exterioare, în timp ce Ernest Hemingway era un iubitor al luminii, scriidu-și romanele într-un studio cu ferestre mari, prin care razele soarelui pătrundeau nestingherite, fiind martorele tăcute ale procesului de creație. Iubitor de natură, Victor Hugo, exilat pe insula Guernsey, scria la un birou așezat în fața unei ferestre cu vedere la mare. Am întâlnit autori ce preferă să scrie în sălile de lectură ale bibliotecilor, alții aleg călătoriile ca inepuizabile surse de inspirație.
Dincolo de aceste aspecte, examinând felul în care se desfășoară ofertatul demers al scrierii unor opere literare, indiferent, că ne referim la documente tipărite sau la texte în format digital, trebuie să acceptăm faptul că toți îndrăgostiții de domeniul scrisului, sunt spirite deosebite care ne călăuzesc prin imensul univers al literaturii și culturii, ajutându-ne să ne dezvoltăm imaginația, să descoperim povești de viață, personaje și locuri unice, dezvoltându-ne apetitul pentru introspecții, provocându-ne să facem lumea mai bună cu ajutorul cărților și al cuvintelor frumos meșteșugite.
