Tot în secolul al XIV-lea, în corelaţie cu procesele menţionate mai sus, a avut loc o parţială modificare a traseelor unor vechi drumuri comerciale: câteva dintre acestea pierd din intensitatea traficului anterior, în compensaţie apar altele. Creşte însemnătatea spaţiilor numite „faţadele maritime” ale Europei, care, în aceste zone de răsărit, înseamnă ţărmurile Mării Baltice şi ale Mării Negre.
Aceste procese social-politice mai trebuie puse în legătură cu prefacerile geopolitice din jumătatea răsăriteană a continentului.
La începutul secolului al XIV-lea, Boemia, Polonia şi Ungaria au traversat fiecare o criză politică internă, cu o durată cam de un deceniu, fiind, de fapt, prelungită din ultimii ani ai secolului precedent.
Statornicirea unei autorităţi centrale puternice în Boemia, Polonia şi Ungaria a fost una dintre premisele schimbărilor de echilibru şi de structură teritorial-politică din centrul şi răsăritul Europei, al căror moment de cotitură s-a situat în jurul anilor 1330-1340. Polonia şi Ungaria au atins atunci un stadiu de creştere a forţei lor, care le-a permis şi le-a încurajat să se angajeze într-o acţiune militară de durată, vizând expansiunea lor spre răsărit şi spre sud-est.
Indiferent de varietatea cauzelor care au provocat declinul Hoardei de Aur şi de ponderea fiecăreia, ceea ce se evidenţiază limpede este înlesnirea, datorită lui, a ascensiunii puterii Poloniei, Lituaniei, Ungariei şi cnezatului Moscovei, precum şi agravarea aceluiaşi declin prin ofensivă concretă spre răsărit a statelor de mai sus. De la mijlocul secolului al XIV-lea, forţa militară a acestora, considerată împreună sau chiar acţionând separat, a depăşit-o pe cea a Hoardei de Aur şi a obligat-o să bată în retragere spre Nipru şi mai departe.
Refluxul a început în spaţiul dintre Carpaţii Meridionali şi Munţii Balcani. Sub Mihail Šišman (1323-1330) s-a refăcut o unitate parţială a celui de-al doilea ţarat bulgar. I-au urmat îndeaproape creşterea puterii Ţaratului sârb, sub Ştefan Duşan (1331-1355), şi acţiuni ofensive ale regelui Ungariei, pentru aducerea recent constituitei Ţări Româneşti sub vasalitatea sa.
În secolul al XIV-lea şi Peninsula Balcanică a trecut printr-o profundă restructurare geopolitică. Ea a interesat direct şi durabil situaţia Ţării Româneşti, chiar din ultimul deceniu al secolului, apoi a Moldovei, de la mijlocul secolului următor.
La sud de Dunăre, hegemonia Hoardei de Aur s-a exercitat prin perceperea unui tribut de la Ţaratul bulgar, dar după 1320 nu mai apar indicii despre o atare relaţie. Ţaratul bulgar şi-a pierdut teritoriile apusene în urma înfrângerii de la Velbujd (1330), suferite din partea sârbilor şi s-a fragmentat ulterior în trei state: unul cu reşedinţa la Vidin, al doilea la Târnovo, iar al treilea undeva în Dobrogea.
După revirimentul din 1261, când a reluat Constantinopolul de la „latini”, Imperiul bizantin al dinastiei Paleologilor s-a aflat, în secolul al XIV-lea, pe panta unui declin continuu şi rapid. La originea cea mai apropiată a acestuia a stat războiul civil dintre Ioan al V-lea Paleologul şi Ioan al VI-lea Cantacuzino (între 1341 şi 1352). În cursul acestei lupte pentru tron, ambele partide au făcut apel, nu doar o dată, la ajutor militar străin (sârb, otoman), fapt care a înlesnit, în cele din urmă, otomanilor să-şi stabilească un cap de pod în Europa (1354).
Din acest moment a început năvalnica lor expansiune în Peninsula Balcanică. În 1361 a căzut în mâinile lor Adrianopolul, unde sultanul Murad I şi-a stabilit reşedinţa. Otomanii dispuneau, astfel, de o vază a penetraţiei pe valea Mariţei, spre interiorul peninsulei. O coincidenţă de factori s-a întrunit în acel timp, favorizându-le cuceririle: divizarea ţaratelor bulgare, luptele interne din Bizanţ, descompunerea Ţaratului sârb după moartea lui Ştefan Duşan (1355).
Agravarea presiunii otomane, care încercuia acum pe bizantini din toate părţile, l-a determinat pe împăratul Ioan al V-lea Paleologul să reia demersurile pentru obţinerea unui ajutor militar din apus. A întreprins, în acest scop, o călătorie în Ungaria (1365), iar în 1369, la Roma, a mers până la acceptarea reunificării Bisericii răsăritene cu cea apuseană. Rezultatele eforturilor sale diplomatice au fost, practic, neînsemnate. S-a organizat, în anii aceia, o primă „cruciadă târzie” (1366), condusă de Amedeo di Savoia, supranumit „contele Verde”.
Cnezii sârbi din părţile sudice ale fostului mare ţarat, cu ajutorul unor forţe militare bizantine, au încercat o rezistenţă armată contra otomanilor. Dar în 1371, la Čirmen, pe Mariţa, au suferit o grea înfrângere. Ca urmare, ţarul bulgar de la Târnovo, o parte a despoţilor sârbi şi însuşi împăratul bizantin au acceptat să plătească tribut otomanilor. Deşi în 1387, la Pločnik, o nouă coaliţie balcanică i-a înfrânt pe turci, după numai doi ani dezastrul de la Kossovopolje (1389) a dus Serbia sub vasalitatea lor. În anii imediat următori, ei au ocupat şi desfiinţat statele bulgare, aşezându-şi hotarul pe Dunăre. În 1394 (sau/şi 1395) au întreprins prima expediţie în Ţara Românească, stăvilită de domnul Mircea cel Bătrân cu ajutorul regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg, după cel puţin doi ani de lupte. În acest interval s-a plasat şi „cruciada” din 1396, care, deşi înfrântă la Nicopol, pare a-i fi obligat pe otomani să se retragă de la nord de Dunăre.
Expansiunea otomană a devenit, de la sfârşitul secolului al XIV-lea, cea mai constantă şi mai gravă problemă în cadrul relaţiilor internaţionale ale Ţărilor Române. Ea a determinat pe Micea cel Bătrân să încheie o alianţă cu Polonia (1390) şi cu Ungaria (1395), această din urmă ţară având a se dovedi, timp de un secol, singura parteneră eficientă în lupta antiotomană a voievozilor munteni.
Privită din aceeaşi perspectivă a istoriei Ţărilor Române, situaţia internaţională pe durata secolului al XV-lea a fost covârşitor influenţată, în sud-estul Europei, de constanta ascensiune a puterii otomane. Până la 1453, Europa creştină a stăruit să considere prezenţa otomană în Balcani ca un provizorat şi să creadă în posibilitatea respingerii ei în Asia Mică. După ce otomanii au cucerit Constantinopolul (1453), deşi s-au mai făcut apeluri la cruciade în acest scop, se întrevede însă faptul că europenii începuseră a-şi da seama de imposibilitatea eliminării Imperiului otoman din sud-estul continentului. Fie din cauza acestei abordări realiste a problemei, fie din aceea a superiorităţii militare a adversarului, în a doua jumătate a secolului al XV-lea europenii au intrat în defensivă faţă de turci.
Spre sfârşitul secolului al XV-lea începeau de-acum a se contura coordonate ale relaţiilor internaţionale ce vor marca Europa Central-răsăriteană în veacul următor. Ungaria se cantonează pe o poziţie defensivă faţă de otomani, nu lipsită de unele succese (zdrobirea unei invazii în Transilvania, la Câmpul Pâinii, 1479). Se îndreaptă, în schimb, spre extinderea posesiunilor sale în Europa Centrală (războaiele cu Cehia şi cu împăratul Friedrich al III-lea, 1468-1471, 1480-1485, pentru Moravia, Silezia, Austria Inferioară).
Secolul al XVI-lea a cunoscut, şi el, o serie de mutaţii geopolitice pe plan internaţional. A fost epoca de culminaţie a puterii şi a expansiunii otomane.
Sub sultanii Selim I şi Soliman al II-lea, au fost cucerite Siria şi Egiptul (1516-1517), cetatea Belgrad şi insula Rhodos (1521-1522), Ungaria a fost zdrobită în bătălia de la Mohács (1526) şi transformată în paşalâc (1541), iar Transilvania a devenit principat autonom, sub suzeranitate turcească.
Aceste succese au impus Imperiul otoman ca o „prezenţă normală” în Europa. El a fost acceptat ca partener în concertul politic european, încetând a mai fi privit ca duşman a priori, pe considerentul deosebirii de religie. Relaţiile cu acest partener politic se „dezideologizează”.
În a doua jumătate a secolului al XVI-lea,relaţiile internaţionale s-au caracterizat prin marea lor complexitate, rezultată din constituirea şi din dezvoltarea unui sistem politic european şi, într-o măsură oarecare, mondial, în cadrul căruia deciziile şi acţiunile tuturor statelor sunt într-o interdependenţă permanentă.
Dar acest sistem politic european era departe de a fi unul echilibrat. Dimpotrivă, el prezenta o labilitate ce reflecta starea specifică a unei societăţi pornite pe calea unor adânci transformări structurale.
Situaţia internaţională a Ţărilor Române, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, a fost influenţată în mod direct de lupta între Imperiul otoman şi cel habsburgic pentru dominaţie în Europa Centrală şi de atitudinea aparte a Poloniei, în general ostilă imperialilor, prudentă faţă de turci şi interesată în asigurarea unei influenţe proprii în Ţările Române, în primul rând în Moldova, în măsura în care puteau realiza acest lucru fără a provoca un conflict cu Poarta.
Campaniile antiotomane ale lui Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul sunt arhicunoscute şi figurează în toate lucrările fundamentale de istorie a românilor; la fel, conexiunile lor cu lumea sud-dunăreană şi implicarea activă în sprijinirea luptei popoarelor sud-est europene pentru libertate, de aceea nu vom mai insista asupra acestui subiect.
7. Concluzii
Populaţia romanizată din sudul Dunării, favorizată de prezenţa Imperiului Bizantin în zonă, a cunoscut un adevărat şoc odată cu aşezarea masivă a slavilor în Peninsula Balcanică în secolele VI-VIII. Constituirea primelor formaţiuni politice româneşti în secolele IX-XI şi formarea statelor Ţara Românească şi Moldova în cursul secolului al XIV-lea au reprezentat un imbold pentru menţinerea limbii şi tradiţiilor proprii, în contextul convieţuirii cu slavii şi apariţiei unui nou pericol la adresa creştinătăţii, turcii. Indiferent de numele atribuit acestor populaţii din Balcani, originea lor latină este incontestabilă, iar limba vorbită reprezintă dialecte ale limbii române, unele dispărute până astăzi. În spaţiul fostei Iugoslavii, românii sau vlahii au militat permanent pentru conservarea limbii, culturii şi tradiţiilor, ameninţate (ca parte a comunităţii române din Banatul istoric) de politica de maghiarizare forţată promovată de monarhia austro-ungară după 1880, iar în urma primului război mondial s-au trezit în ipostaza de minoritate etnică în cadrul Regatului Sârbo-Croato-Sloven, proclamat la 1 decembrie 1918 (Iugoslavia, din 1929), la fel ca mulţi sârbi de pe cuprinsul Banatului revenit României; desigur, că limba vorbită de ei are un accent arhaic destul de evident, determinat de slabele legături cu patria-mamă din perioada scursă până în prezent. Aceasta nu înseamnă, însă, că e vorba de două popoare diferite, în cele două state vecine, români şi vlahi, ci de acelaşi popor cu două destine diferite: majoritar într-o ţară şi minoritar în alta, în mijlocul unei populaţii majoritare cu o limbă complet diferită, cu tradiţii şi obiceiuri proprii, supusă – la rândul ei – pe parcursul istoriei la o serie de încercări, de multe ori dramatice.
În ultimă instanţă, contează doar receptarea vlahilor din spaţiul fostei Iugoslavii ca o parte intrinsecă a poporului român, a civilizaţiei româneşti, dovezile în sprijinul acestei afirmaţii, destul de numeroase, fiind prezentate mai sus.
