După cucerirea otomană din 1552, pe la 1600, în Banat au venit evrei sefarzi din Spania, fapt atestat şi de mormântul cel mai vechi, de la aprox. 1650, al medicului evreu sefard Asail Azariele, aflat în Cimitirul Evreiesc din Timişoara.
Dupa 1700, administraţia austriacă a introdus legi rasiale restrictive, străzile Timişoarei au fost pavate din taxe evreieşti, percepute pentru acte de cetăţenie, drept de practică. În Cetate, li s-a acordat Juden Plaz – un mic careu ce putea fi folosit doar ziua. Noaptea, evreii, ca şi românii, trebuiau să iasă în afara zidurilor cetăţii militare.
După cucerirea austriacă din 1716, 12 familii sefarde trec de partea împăratului şi, împreună cu alţi sefarzi, închiriază spaţiu pentru o mică sinagogă. Aşkenazii aveau şi ei sinagoga lor. Erau însă două comunităţi religioase separate ca tradiţii şi ca limbă (spaniola pt. sefarzi şi idiş pt. aşkenazi).
După ce dispare pericolul otoman, trupele se retrag, administraţia devine mai tolerantă, legile mai permisive, rolul burgheziei mai important în viaţa oraşului.
Dupa 1848 presiunea scade. Agricultura se dezvoltă, se construieşte prima cale ferată în 1850. La 1860 legea habsburgică permite pentru prima dată ca o sinagogă să se vadă din stradă, la fel ca şi bisericile. În 1863 se pune piatra de temelie a Sinagogii neologe din Cetate, opera arh. vienez Carl Schumann.
În 1868 are loc o schimbare majoră: apare dualismul austro-ungar, Banatul devine parte a Ungariei Mari. În 1872, Împăratul Franz Josef vine la Timişoara şi le comunică evreilor că sunt cetăţeni imperiali. Evreii capătă astfel statut de oameni liberi, cu drepturi egale cu ale celorlalţi locuitori din oraş. Este “Epoca de aur” a evreilor din Timişoara.
Evreii ortodocşi, care respectau vechile tradiţii, trăiau în Iosefin, cartier relativ sărac, de meşteşugari. Spre deosebire de aceştia, evreii din Cetate şi Fabric aparţineau ritului neolog, un curent reformator pornit din Germania, care urmărea integrarea comunităţii iudaice. Această reformă, încurajată de către stat, a fost adoptată cu mare succes, dar a produs o ruptură în comunitatea iudaică. Spre deosebire de ortodocşii foarte stricţi, neologii – mai flexibili, fără barbă, fără caftan -, erau foarte bine integraţi în societatea ungară. Şcoliţi la universităţi din străinatate, s-au îmbogăţit, au ocupat funcţii şi demnităţi, au devenit o parte importantă a comunităţii locale, au contribuit la dezvoltarea oraşului.
Sinagoga ortodoxă din Iosefin e în prezent singura sinagogă funcţională din Timişoara, servind ca locaş de cult celor aprox. 100 de evrei rămaşi în oraş. S-a ridicat în anii 1895 după proiectul arh. Karl Hart cu două turle în stil maur (azi dispărute) şi reconstruită interbelic cu elemente moderniste art nouveau. Mai existau pe vremuri o baie rituală, încă o sală de rugăciune, un abator de păsări, o şcoală pentru copiii evrei din zonă. O altă sinagogă ortodoxă, care datează de la 1899, se află în cartierul Fabric, fiind în prezent dată în folosinţă Teatrului, pentru a fi transformată în sală de spectacole. Tot în curs de restaurare este şi sinagoga neologă din cartierul Cetate, care urmează a fi redată cultului.
Pe lângă sinagogi, foarte reprezentativ este Cimitirul Evreiesc din Timişoara, vechi de 350 de ani, ca şi imobilul foarte frumos decorat al fostului internat evreiesc, azi Inspectoratul Şcolar Timişoara. Se mai păstrează sedii de instituţii, cum ar fi farmacii de 120 de ani cu mobilier şi dotări originale.
Prin afaceri de familie dezvoltate în 2-3 generaţii, evreii au produs mijloacele materiale prin care au putut achiziţona proprietăţi şi ridica imobile. Jumătate dintre casele etajate din centrul oraşului le aparţineau. Fabricanţi şi negustori, intelectuali – profesori şi arhitecţi, medici şi avocaţi – evreii au avut succes, au intrat în elita societăţii şi au adus prosperitate întregii comunităţi, în ciuda antisemitismului practicat în Imperiul Austro-Ungar. La sfârşitul sec. al 19-lea, evreii formau 8% din populaţia Timişoarei, apoi 10% după Primul Război Mondial. În ciuda legilor antirasiale, în Judeţul Timiş, 99% dintre evrei au supravieţuit celui de-al Doilea Război Mondial. Doar câţiva tineri au fost trimişi la muncă sau deportaţi. Majoritatea s-au salvat datorită intervenţiei Reginei Mame Elena, care a făcut demersuri pe lângă Guvernul Antonescu, stopând deportarea în masă. Pentru acest merit, Regina Mamă a fost desemnată de Statul Israel ca „drept între popoare”.
După război, o minoritate a adoptat doctrina comunistă, dar noul regim a fost foarte brutal pentru comunitatea evreiască în ansamblu. Din 1950, viaţa spirituală a disparut, evreii fiind nevoiţi să evadeze din România, pentru că nu îşi mai puteau respecta tradiţiile (ţinuta cu barbă, respectarea shabatului – sâmbăta ca zi de odihnă). Cei rămaşi au fost obligaţi să se integreze.
În România Mare au existat per total 800.000 de evrei. Astăzi, sunt mai puţin de 8.000 dintre care doar cca. 4.000 din mamă evreică. În Timişoara, jumătate din populaţie era de etnie germană, cealaltă jumătate din alte etnii – sârbi, maghiari, evrei, slovaci, români – care convieţuiau în cea mai bună vecinătate. Acum, germanii şi evreii au emigrat în masă, ceilalţi fiind în majoritate asimilaţi, astfel că doar 10-15% din populaţie aparţine unor minorităţi etnice, dintre care 0.5 evrei.
Comunitatea evreiască din Judeţul Timiş numără aproape 500 de membri şi este foarte activă. Are o colaborare prietenoasă cu toate celelalte culte. Există Fundaţia Caritatea, ONG care se ocupă cu recuperarea şi valorificarea bunurilor evreieşti, cu administrarea fondurilor umanitare, sociale şi culturale. Simpatizanţi de toate etniile şi confesiunile participă la evenimentele evreieşti. Mitropolia Ortodoxă Română a restaurat cupolele sinagogii din Fabric şi, de zeci de ani, toţi preoţii din oraş în frunte cu Mitropolitul Banatului sunt prezenţi la marile sărbători de la sinagogă. Sunt fapte care confirmă că Timişoara este un loc al toleranţei, un oraş european în continuitate.
