De ce azi, în zilele epidemiei, ni se cere nouă, românilor, să fim uniți!?
De ce nu ni s-a cerut nouă, românilor, să fim uniți și înaintea epidemiei!?
Nu există politician important în România care să nu uzeze de tot ceea ce-i oferă mass-media pentru a lansa, cu mai mult sau mai puțin patetism, apeluri la unitate.
Ni se spune că ”doar uniți vom trece peste necaz, doar uniți vom învinge”.
Dar până acum, când nu știam de coronavirus, nu ar fi trebuit să fim uniți pentru a trece peste necazuri, că, Slavă Domnului, necazuri am avut tot timpul și fără coronavirus?
Au uitat mai-marii noștrii politicieni de ”unitate” atunci când românii erau împărțiți în pesediști răi și în liberali buni sau în liberali incompetenți și în pesediști geniali?
Au uitat când românii erau, pe de o parte, penali iar pe de altă parte useriști neprihăniți? Au uitat când românii erau împărțiți în localnici inapți de a înțelege și practica democrația în proporia țară și în diaspora atotștiutoare a democrației!?
Au uitat de împărțirea românilor în ” ai noștri și ai lor” și nu după merite și competență?
Acum, că a venit greul și dau din colț în colț încercând cu diperare să caute pe te miri unde, în al douăsprezecelea ceas, banale măști, teste, venitilatoare și termoscanere, și-au adus aminte de ceea ce exista dintotdeauna la acest popor dar de care nu le-a păsat până acum: unitatea.
Noi, românii, nu suntem un popor de spectacol, nu ne arătăm patriotismul cu tricolorul pus în geam și nici în manifestații gigant cu fanfare și drapele, doar lăcrimăm când Furfui Iancu ne cântă ”noi suntem români”. Poate suntem mai individualiști decât alții, dar asta nu înseamnă că nu am fost și nu suntem capabili de unitate. Marile momente ale istoriei noastre au demonstrat cum am transformat unirea într-o armă. Fără această armă a supraviețuirii nostre demult nu am mai fi vorbit românește și nici nu am mai fi fost creștini ortodocşi.
Politicienii noștri fac acum apel la unitate pentru că am înțeles că nu dispun de o armă mai puternică în acest moment dificil pentru țară. Au înțeles că arma lor, ”politica”, pe care o credeau nucleară, nu face doi bani în asemenea situații. Strategiile politice pe care probabil le considerau de o subtilitate comparabilă cu cea din ”Arta Războiului” a lui Sun Tzu nu au impresionat pe nimeni și au băgat lamentabil marele obiectiv al alegerilor anticipate într-o izoletă.
Într-un limbaj cvasipoliticianist, am putea spune că apelul politicului nostru la ”unitate” este ” o întoarcere a politicului spre și la popor”.
Iată că Politicul are nevoie pentru a gestiona criza de unitatea poporului, își pune speranța în ceea ce va face cetățeanul, de modul cum românul de rând fie el pesedist, liberal, userist, proromânist, udemerist, etc sau diasporist va acționa ca român și ca ființă umană.
Sunt convins că cetățeanul, în covârșitoarea sa majoritate, va acționa așa cum trebuie, că vom trece și peste această încercare.
Este important să depășim această încercare dar este și mai important ca politicienii să înțeleagă că apelul la unitate nu este univoc, ci biunivoc, în sensul că românii, indiferent ce politică fac, vor cere unitate și conducătorilor lor.
Sper ca, după această încercare, cetățenii să ceară imperativ clasei politice încetarea ” războiului politic româno-român” prin realizarea unui consens politic național pentru realizarea unor proiecte naționale strategice, imposibil de realizat fără o unitate de acțiune politică pe termen lung cum ar fi infrastructura, irigațiile, educația, sănătatea, trecedrea economiei la stadiul 4.0 al revoluției industriale.
