Recent, în cadrul unui medalion Nae Caranfil (cunoscutul regizor şi-a serbat, pe 7 septembrie, ziua de naştere, împlinind 60 de ani), postul autohton Cinemaraton a difuzat scurt-metrajul ”Frumos e în septembrie la Veneţia” (1983). Vă prezentăm mai jos impresiile noastre.
Mărturisesc că întotdeauna mi-am dorit ca noi, românii, să putem sta, prin creaţiile noastre, alături de adevăraţii maeştri.
Niciodată nu mi-a plăcut – indiferent de circumstanţe, de lipsurile într-un domeniu sau altul (unele dintre ele, provocate cu bună-ştiinţă) – asumarea sentimentului de inferioritate faţă de alţii.
Desigur, câtă vreme am avut un Eminescu, un Blaga, un Noica, un Brâncuşi (ca să dau doar câteva nume dintr-o listă mult mai cuprinzătoare) am putut sta realmente alături de vârfuri.
În cinematografie, chiar dacă am avut realizări notabile, atât în trecut, cât şi în perioada mai recentă, am încercat mai degrabă un sentiment de nesiguranţă, fiindcă nu întotdeauna ansamblul a fost unul de excepţie (deseori mi s-a părut că scenariile nu au fost pe măsura actorilor, alteori am avut impresia că regizorul nu are cea mai potrivită echipă etc.).
Impresia că totuşi nu suntem mai prejos (confirmată şi de alte titluri valoroase, desigur), am trăit-o cu intensitate şi în timpul vizionării scurt-metrajului ”Frumos e în septembrie la Veneţia” (1983), pe care nu l-am văzut decât recent. Menţionez că nu am văzut piesa cu acelaşi titlu, comentariul meu se referă doar la film.
”Anul trecut la Marienbad” al românilor
Dacă ar fi să îl caracterizez în doar câteva cuvinte, aş spune: ”Anul trecut la Marienbad” al românilor.
Într-un decor fastuos, zugrăvit în alb şi negru, cu lumini hipnotice şi cadre ameţitoare, se intersectează doi – un bărbat şi o femeie – care, oarecum asemănător personajelor lui Resnais, intră într-un joc sublim, al hazardului şi al amintirilor, în care miza transcende obişnuitul.
Decupându-se imediat de atmosfera oarecum banală întreţinută de ceilalţi, ei evadează într-un spaţiu în care închipuirea se interferează cu realitatea, chiar dacă participă şi la un joc cât se poate de concret, cel al înlăturării de beţigaşe.
”Tot ce n-am trăit voi ţine minte până la capătul zilelor”, spune el (interpretat fabulos de Dan Condurache), afirmându-şi astfel răspicat crezul în imaginar.
”Oare n-am putea trăi (trece) direct în amintire?”, rosteşte ea (rol pe măsură al Dorinei Lazăr), confirmând ralierea la acest joc fantastic.
Destinele lor se întrepătrund, apoi se distanţează, farmecul inegalabil al Veneţiei este văzut doar printr-o fereastră şi printr-un aparat, simbol al mărginirii terestre, al omului izgonit din Rai.
”Prezentul este ca nisipul mării” şi ”Durerea caută mereu plăcerea în care să se topească” sunt alte două replici memorabile, care atestă perfect statutul de film de artă al acestui scurt-metraj semnat de Nae Caranfil.
Spectatorul are timp să viseze, să analizeze, să mediteze la foarte multe pe parcursul vizionării (şi după aceea), chiar dacă timpul de rulare al peliculei nu este unul foarte mare.
Lumini şi umbre, un labirint, atracţia contrariilor, iubire şi visare, joc, imaginaţie, rafinament – toate acestea se întrepătrund într-o realizare de excepţie, interpretării deosebite a celor doi actori adăugându-i-se şi tonul grav, parcă atemporal, al lui Florian Pittiş.
”Despre Veneţia vom vorbi întotdeauna ca despre un tărâm al visului – al visărilor noastre eterne”, se spune în final.
Nu ştiu cum au fost primite aceste cuvinte în 1983, dar cert este că în 2020 sunt profunde, pătrunzătoare şi actuale.
